32004R0648

 

 

REGULAMENTUL (CE) NR.

648/2004 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL CONSILIULUI

 

din 31 martie 2004

 

privind detergenţii

 

(Text cu relevanţă pentru SEE)

 

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

 

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 95,

 

având în vedere propunerea Comisiei,

 

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European[1],

 

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din Tratat[2],

 

întrucât:

 

(1)          Directiva 73/404/CEE a Consiliului din 22 noiembrie 1973 privind aproximarea legislaţiei statelor membre în domeniul detergenţilor[3], Directiva 73/405/CEE a Consiliului din 22 noiembrie 1973 privind aproximarea legislaţiei statelor membre în domeniul metodelor de testare a biodegradabilităţii surfactanţilor anionici[4], Directiva 82/242/CEE a Consiliului din 31 martie 1982 privind aproximarea legislaţiei statelor membre referitoare la metodele de testare a biodegradabilităţii surfactanţilor neionici[5], Directiva 82/243/CEE a Consiliului din 31 martie 1982 de modificare a Directivei 73/405/CEE privind aproximarea legislaţiei statelor membre în domeniul metodelor de testare a biodegradabilităţii surfactanţilor anionici[6] şi Directiva 86/94/CEE a Consiliului din 10 martie 1986 de modificare pentru a doua oară a Directivei 73/404/CEE privind aproximarea legislaţiei statelor membre în domeniul detergenţilor[7] au fost modificate semnificativ de mai multe ori. Din motive de claritate şi raţionalizare, este de dorit să se reformeze dispoziţiile în discuţie prin cumularea lor într-un text unic. Recomandarea 89/542/CEE a Comisiei din 13 septembrie 1989[8], privind dispoziţiile de etichetare referitoare la detergenţi şi produse de curăţare ar trebui, de asemenea, să  fie incluse într-un textul unic.

 

(2)          Deoarece, în lipsa unor criterii tehnice comune în întreaga Comunitate, statele membre nu pot să îndeplinească, într-o măsură suficientă, obiectivul prezentului regulament pentru a asigura piaţa internă cu privire la detergenţi şi care, prin urmare, se poate realiza mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate să ia măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii stabilit la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, stabilit la articolul menţionat, prezentul regulament nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivului menţionat. Un regulament reprezintă instrumentul juridic corespunzător, deoarece impune direct producătorilor cerinţe precise care trebuie să fie puse în aplicare în acelaşi timp şi în acelaşi mod în întreaga Comunitate; în domeniul legislaţiei tehnice, este necesară o aplicare uniformă în statele membre şi acest lucru se poate garanta numai printr-un regulament.

 

(3)          Este necesară o nouă definiţie pentru detergenţi care să includă utilizările echivalente şi să ţină seama de evoluţiile la nivelul statelor membre.

 

(4)          Este necesar să se introducă o definiţie a surfactantilor, care lipsea din legislaţia existentă.

 

(5)          Este important să se ofere o descriere clară şi precisă a tipurilor relevante de biodegradabilitate.

 

(6)          Pentru a se asigura funcţionarea pieţei interne şi pentru a se evita limitarea concurenţei în Comunitate, ar trebui să se ia măsuri referitoare la detergenţi.

 

(7)          După cum este stipulat în Carta albă a Comisiei privind strategia pentru o politică viitoare în domeniul substanţelor chimice, ar trebui ca măsurile corespunzătoare referitoare la detergenţi să asigure un grad înalt de protecţie a mediului, în special a mediului acvatic.

 

(8)          Detergenţii sunt deja supuşi anumitor  reglementari comunitare referitoare la producerea şi manipularea, utilizarea şi etichetarea corespunzătoare a acestora, în special cu trimitere la Recomandarea 89/542/CEE a Comisiei şi Recomandarea 98/480/CE a Comisiei din 22 iulie 1998 privind buna practică de mediu pentru detergenţii de rufe de uz casnic [9]; Directiva 1999/45/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 mai 1999 privind  aproximarea legilor, regulamentelor şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea preparatelor periculoase[10] se aplică detergenţilor.

 

(9)          Clorura de dimetildioctadecilamoniu (DTDMAC) şi nonilfenolul [inclusiv derivaţii etoxilaţi-etoxilaţii alchilfenolului (APEs)] sunt substanţe prioritare care, la nivel comunitar, fac obiectul activităţilor de evaluare a riscului, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 793/93 al Consiliului din 23 martie 1993 privind evaluarea şi controlul riscurilor prezentate de substanţele existente[11] şi, prin urmare, ar trebui să se recomande şi să se pună în aplicare, după caz, strategii adecvate pentru limitarea riscurilor de expunere la substanţele menţionate, în cadrul altor  reglemetari comunitare.

 

(10)      Legislaţia existentă privind biodegradabilitatea  surfactantilor din detergenţi se referă numai la biodegradabilitatea primară[12] şi se aplică numai în cazul  surfactantilor anionici[13] şi neionici[14]; prin urmare, ar trebui să se înlocuiască cu o nouă legislaţie care să pună accentul în principal pe biodegradabilitatea finală şi să răspundă preocupărilor referitoare la posibila toxicitate a metaboliţilor permanenţi.

 

(11)      Acest lucru necesită introducerea unui nou set de teste pe baza standardelor EN ISO şi a orientărilor OCDE, care să reglementeze acordarea autorizărilor directe pentru  punerea detergenţilor pe piaţă.

 

(12)      Pentru a  oferi un nivel înalt de protecţie a mediului, detergenţii care nu îndeplinesc cerinţele stabilite de prezentul regulament nu ar trebui să fie  pusi pe piaţă.

 

(13)      La 25 noiembrie 1999, Comitetul ştiinţific pentru toxicitate, ecotoxicitate şi mediu a  elaborat o opinie cu privire la biodegradabilitatea agenţilor tensioactivi din detergenţi şi la  relevanta metodelor de testare utilizate pentru controlul de reglementare în domeniul respectiv.

 

(14)      Cerinţele existente referitoare la biodegradabilitatea primară ar trebui să se menţină la un al doilea nivel ierarhic şi să se completeze cu o evaluare suplimentară a riscurilor pentru acei  surfactantilor care dau rezultate negative la testele de biodegradabilitate finală; în plus, pentru  surfactantii care dau rezultate negative la testele de biodegradabilitate primară nu ar trebui să se elibereze autorizaţie de comercializare prin derogare.

 

(15)      Cerinţele pentru biodegradabilitate primară ar trebui să se extindă la toţi surfactantii, în special la cei cationici şi amfoteri, care permit, în acelaşi timp, posibilitatea de aplicare a analizelor instrumentale în cazurile în care metodele analitice semi-specifice nu sunt potrivite.

 

(16)      Determinarea metodelor de testare a biodegradabilităţii şi  inregistrarea listelor de derogări sunt aspecte tehnice şi ar trebui să fie revizuite, ţinând seama de evoluţia tehnicii şi ştiinţei, precum şi de evoluţia reglementărilor.

 

(17)      Metodele de testare ar trebui să genereze date care să ofere o asigurare suficientă cu privire la biodegradabilitatea aeroba a  surfactantilor din detergenţi.

 

(18)      Metodele de testare a biodegradabilităţii  surfactantilor din detergenţi pot să dea rezultate variabile. În aceste cazuri, metodele ar trebui completate de evaluări suplimentare pentru determinarea riscurilor la utilizare continuă.

 

(19)      De asemenea, ar trebui să se stabilească dispoziţii referitoare la  punerea pe piaţă, în cazuri excepţionale, a  surfactantilor din detergenţi care dau rezultate negative la testele de biodegradabilitate finală şi acest lucru ar trebui să aibă loc pe baza unor informaţii  relevante pentru a asigura protecţia mediului şi de la caz la caz.

 

(20)      Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament ar trebui să fie  adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a modalităţilor de exercitare a competenţelor de punere în aplicare conferite Comisiei[15].

 

(21)      Este oportun să se amintească faptul că se poate aplica  surfactantilor din detergenţi o altă legislaţie orizontală, în special Directiva 76/769/CEE a Consiliului din 27 iulie 1976 privind  aroximarea legilor, reglementarilor şi  actelor administrative ale statelor membre referitoare la restricţiile de comercializare şi utilizare a anumitor substanţe şi preparate periculoase[16] prin care ar putea să fie interzise sau limitate comercializarea şi utilizarea substanţelor periculoase specificate de prezentul regulament, Directiva 67/548/CEE a Consiliului din 27 iunie 1967 privind  aproximarea legilor, reglementarilor şi  actelor administrative referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase[17], Directiva 93/67/CEE a Comisiei din 20 iulie 1993 de stabilire a principiilor de evaluare a riscurilor pentru  oameni şi pentru mediu prezentate de substanţele notificate în conformitate cu Directiva 67/548/CEE a Consiliului[18], Regulamentul (CEE) nr. 793/93 şi Regulamentul (CE) nr. 1488/94 al Comisiei din 28 iunie 1994 de stabilire a principiilor de evaluare a riscurilor pentru  oamnei şi mediu prezentate de anumite substanţe existente[19]; Directiva 98/8/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind  punerea pe piaţă a produselor biocide[20]; Directiva 2004/10/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 februarie 2004 privind  aproximarea legilor, reglementarilor şi  actelor administrative referitoare la aplicarea principiilor bunei practici de laborator şi la verificarea aplicării acestora  pentru testările substanţelor chimice (versiunea codificată)[21]; Directiva 2004/9/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 februarie 2004 privind inspecţia şi verificarea bunei practici de laborator (BPL) (versiunea codificată)[22]; şi Directiva 86/609/CEE a Consiliului din 24 noiembrie 1986 privind aproximarea legilor, reglemetarilor  şi  actelor administrative ale statelor membre referitoare la protecţia animalelor utilizate în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice[23].

 

(22)      Ar trebui sa fie  responsabilitatea  producătorii de a nu comercializa detergenţi care nu corespund prezentului regulament şi de a pune la dispoziţia autorităţilor naţionale dosarele tehnice pentru toate substanţele şi preparatele care constituie obiectul prezentului regulament; acelaşi lucru ar trebui să se aplice şi în cazul  surfactantilor care au dat rezultate negative la testele menţionate de anexa III.

 

(23)      Ar trebui ca producătorii să aibă posibilitatea să solicite o derogare de la Comisie, care ar trebui să aibă posibilitatea să acorde o astfel de derogare în conformitate cu procedura menţionată la articolul 12 alineatul (2).

 

(24)      Autorităţile competente ale statelor membre ar trebui să aibă posibilitatea să aplice măsuri pentru controlul detergenţilor de pe piaţă, dar ar trebui să evite repetarea testelor efectuate de laboratoarele competente.

 

(25)      Dispoziţiile existente pentru etichetarea detergenţilor ar trebui menţinute, inclusiv cele din Recomandarea 89/542/CEE, care sunt incluse în prezentul regulament pentru îndeplinirea obiectivului de modernizare a  regulilor privind detergenţii. Se introduce etichetarea specifică pentru informarea consumatorilor cu privire la substanţele parfumate şi conservanţii prezenţi în detergenţi. Personalul medical ar trebui să aibă posibilitatea să obţină de la producător, la cerere, lista completă cu toate ingredientele unui detergent, care să-i ajute în cercetarea unei posibile legături cauzale între apariţia unei reacţii alergice şi expunerea la o anumită substanţă chimică, iar statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să ceară ca această listă să fie pusă şi la dispoziţia unui organism public specific desemnat să ofere aceste informaţii personalului medical.

 

(26)      Toate punctele menţionate anterior fac necesară o nouă legislaţie care să o înlocuiască pe cea existentă; cu toate acestea, pentru o anumită perioadă, statele membre pot să continue aplicarea legislaţiei existente.

 

(27)      Anexele tehnice la prezentul regulament ar trebui adaptate în conformitate cu procedura menţionată la articolul 12 alineatul (2).

 

(28)       Detergentii care respecta prezentul Regulament ar trebui sa le fie permisa punerea pe piata, fără a aduce atingere altor dispoziţii comunitare relevante.

 

(29)      Pentru a asigura protecţia oamenilor şi a mediului faţă de riscurile imprevizibile ale detergenţilor, este necesară o clauză de salvgardare.

 

(30)      Testele specificate pentru determinarea biodegradabilităţii  surfactantilor ar trebui să se efectueze în laboratoare care respectă un standard recunoscut la nivel internaţional, respectiv EN ISO/CEI/17025 sau principiile bunei practici de laborator; nu s-ar justifica solicitarea de aplicare a acestei ultime cerinţe la  surfactantii existenţi, în măsura în care testele disponibile pentru aceştia au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a standardului menţionat anterior şi încă mai oferă un nivel comparabil al calităţii ştiinţifice.

 

(31)      Comisia ar trebui să examineze aspectele referitoare la biodegradarea anaerobă, biodegradarea principalelor ingrediente organice, care nu sunt surfactanti, din detergenţi, precum şi la conţinutul de fosfaţi, care nu sunt abordate în prezentul regulament şi ar trebui să se prezinte Parlamentului European şi Consiliului o propunere, după caz. Până la o altă armonizare, statele membre pot să menţină sau să stabilească  reguli naţionale referitoare la chestiunile menţionate anterior.

 

(32)      Cele cinci directive şi recomandarea Comisiei menţionate la  punctul (1), care sunt înlocuite de prezentul regulament, ar trebui să se abroge,

 

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

 

Articolul 1

 

Obiective şi domeniu de aplicare

 

1.                  Prezentul regulament stabileşte reguli pentru realizarea liberei circulaţii a detergenţilor şi  surfactantilor pentru detergenţi pe piaţa internă, asigurând, în acelaşi timp, un grad înalt de protecţie a mediului şi a sănătăţii umane.

 

2.                  În acest sens, prezentul regulament armonizează normele prezentate în continuare pentru  punerea pe piaţă a detergenţilor şi a surfactantilor pentru detergenţi.

 

-     biodegradabilitatea  surfactantilor din detergenţi;

-     restricţii sau interdicţii privind  surfactantii din motive de biodegradabilitate;

-     etichetarea suplimentară a detergenţilor, care să includă parfumurile alergene şi

-     informaţiile pe care producătorii trebuie să le pună la dispoziţia autorităţilor competente şi personalului medical din statele membre.

 

Articolul 2

 

Definiţii

 

În sensul prezentului regulament:

 

1.                  „Detergent” reprezintă orice substanţă sau preparat care conţine săpunuri şi/sau alţi  surfactanti destinaţi proceselor de spălare şi curăţare. Detergenţii pot fi sub orice forma (lichidă, pulbere, pastă, bucăţi, blocuri, piesă turnată, fasonată etc.) şi să se comercializeze pentru uz casnic  sau  instituţional sau industrial.

 

Alte produse considerate ca detergenti sunt:

 

-     „Preparat auxiliar de spălare”, destinat înmuierii (prespălării), clătirii sau albirii hainelor, lenjeriei de uz casnic etc.;

-     „Balsam pentru rufe”, destinat modificării tuşeului ţesăturilor în operaţiile de completare a spălării ţesăturilor;

-     „Preparat de curăţare”,  destinat produselor de întreţinere domestică de uz general şi/sau alte produse de curăţare pentru suprafeţe (de exemplu: materiale, produse, maşini, instalaţii mecanice, mijloace de transport şi echipamente conexe, instrumente, aparatură etc.);

-     „Alte preparate de curăţare şi spălare”, destinate oricaror alte procese de spălare şi curăţare.

 

2.             „Spălarea” inseamna curăţarea rufelor, ţesăturilor, vaselor şi a altor suprafeţe dure.

 

3.             „Curăţarea” este definită de EN ISO 862.

 

4.             „Substanţa”  inseamna elementele chimice şi compuşii acestora în stare naturală sau obţinuţi prin orice proces de producţie, care includ orice aditiv necesar pentru menţinerea stabilităţii produselor şi orice impuritate rezultată din procedeul utilizat, dar exclud orice solvent care poate să fie separat fără să afecteze stabilitatea substanţei sau să modifice compoziţia acesteia.

 

5.             „Preparatul”  inseamna un amestec sau o soluţie compusă din două sau mai multe substanţe.

 

6.             „ Surfactant”  inseamna orice substanţă organică şi/sau preparat organic utilizat în detergenţi, care are proprietăţi tensioactive şi care conţine una sau mai multe grupe hidrofile şi una sau mai multe grupe hidrofobe de natură şi dimensiuni care să facă posibile reducerea tensiunii  de suprafata a apei şi formarea unor monostraturi întinse sau adsorbite la interfaţa apă-aer, precum şi formarea de emulsii şi/sau microemulsii şi/sau micele şi adsorbţia la interfeţele apă-solid.

 

7.             „Biodegradarea primară”  inseamna modificarea structurală (transformarea) a unui  surfactant de către microorganisme, care conduce la pierderea proprietăţilor tensioactive ale acestuia datorită degradării substanţei de bază şi pierderii, în consecinţă, a proprietăţii tensioactive determinate prin metodele de testare specificate la anexa II.

 

8.             „Biodegradarea aerobă finală” reprezintă nivelul biodegradării  atins atunci când microorganismele utilizează  surfactantul  în totalitate, în prezenţa oxigenului, ducând la descompunerea acestuia în bioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale oricăror altor elemente prezente (mineralizare), determinate prin metodele de testare specificate la anexa III, şi noi componente celulare microbiene (biomasă).

 

9.             „ Punerea pe piaţă” inseamna introducerea pe piaţa comunitară şi prin aceasta punerea la dispoziţia unor terţe părţi, contra cost sau nu. Importul pe teritoriul vamal comunitar se consideră introducere pe piaţă.

 

10.         „Producătorul” reprezintă persoana fizică sau juridică responsabilă de  punerea pe piaţă a unui detergent sau a unui  surfactant pentru un detergent; în special un producător, importator, ambalator care lucrează pe cont propriu sau orice persoană care schimbă caracteristicilor unui detergent sau ale unui  surfactant pentru un detergent sau realizează sau modifică etichetarea acestora se consideră a fi producător. Un distribuitor care nu schimbă caracteristicile etichetării sau ambalării unui detergent sau ale unui  surfactant pentru un detergent nu se consideră a fi producător, cu excepţia cazului în care acesta exercită o activitate de importator.

 

11.         „Personal medical” reprezintă o persoană autorizată care practică medicina, sau o persoană care-şi desfăşoară activitatea sub îndrumarea unei persoane autorizate care practică medicina, care oferă îngrijire medicală, pune diagnostice sau administrează tratamente şi care trebuie să respecte secretul profesional.

 

12.         „Detergentul industrial şi instituţional” reprezintă un detergent pentru spălare şi curăţare în afara sferei domestice, realizate de personal specializat care utilizează produse specifice.

 

Articolul 3

 

 Punerea pe piaţă

 

1.      La  punerea pe piaţă, detergenţii şi  surfactantii pentru detergenţi menţionaţi la articolul 1 se conformează condiţiilor, caracteristicilor şi limitelor stabilite de prezentul regulament şi anexele acestuia şi, după caz, Directivei 98/8/CE şi oricărei alte legislaţii comunitare relevante. Surfactantii care sunt şi substanţe active în sensul Directivei 98/8/CE şi care se utilizează ca dezinfectanţi sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor din anexele II, III, IV şi VIII ale prezentul regulament, cu condiţia ca:

 

(a)    să fie specificaţi în lista din anexa I sau IA la Directiva 98/8/CE sau

(b)   să fie componente ale produselor biocide autorizate conform Directivei 98/8/CE articolul 15 alineatul (1) sau (2) sau

(c)    să fie componente ale produselor biocide autorizate conform măsurilor de tranziţie sau sub rezerva programului de lucru de 10 ani prevăzut de Directiva 98/8/CE articolul 16.

 

În schimb, se consideră că aceşti surfactanti sunt dezinfectanţi şi detergenţii în compoziţia cărora intră sunt supuşi dispoziţiilor de etichetare pentru dezinfectanţi din anexa VII A.

 

2.      Producătorii de detergenţi şi/sau de surfactani pentru detergenţi sunt stabiliţi în Comunitate.

 

3.      Producătorii sunt responsabili de conformitatea detergenţilor şi/sau a surfactantilor pentru detergenţi cu dispoziţiile din prezentul regulament şi din anexele acestuia,

 

Articolul 4

 

Limitările bazate pe biodegradabilitatea surfactantilor

 

1.      Conform prezentului regulament, surfacantii şi detergenţii ce conţin surfactanti care îndeplinesc criteriile pentru biodegradarea aerobă finală prevăzute de anexa III se pot pune pe piaţă fără alte limitări referitoare la biodegradabilitate.

 

2.      În cazul în care un detergent conţine surfactanti cu un nivel de biodegradare aerobă finală mai scăzut decât cel stipulat la anexa III, producătorii de detergenţi industriali sau instituţionali ce conţin surfactanti şi/sau de surfactanti pentru detergenţi industriali sau instituţionali pot să solicite o derogare. Solicitările de derogare se fac şi se soluţionează conform articolelor 5, 6 şi 9.

 

3.      Nivelul biodegradabilităţii primare se măsoară pentru toţi surfactantii din detergenţii care nu dau rezultate corespunzătoare la testele de biodegradare aerobă finala. Pentru surfactantii din detergenţii cu un nivel de biodegradabilitate primară mai scăzut decât cel stipulat la anexa II nu se acordă derogare.

 

Articolul 5

 

Acordarea derogării

 

1.      Solicitarea derogării de către un producător se face prin trimiterea unei cereri autorităţii competente a statului membru în cauză, menţionată la articolul 8 alineatul (1) şi Comisiei, oferind dovezi referitoare la criteriile menţionate la articolul 6 alineatul (1). Statele membre pot condiţiona solicitarea derogării de o taxă plătită autorităţii competente a statului membru. Aceste taxe posibile se percep fără discriminare şi nu depăşesc costul analizării cererii.

 

2.      Cererile includ o documentaţie tehnică care furnizează toate informaţiile şi justificările necesare pentru evaluarea aspectelor de siguranţă referitoare la utilizarea specifică a surfactantilor din detergenţii care nu respectă limitele de biodegradabilitate stabilite la anexa III.

 

Pe lângă rezultatele testelor stipulate la anexa III, documentaţia tehnică include informaţiile şi rezultatele testelor stipulate la anexele II şi IV.

 

Testele prevăzute de anexa IV, punctul (4) se realizează pe baza unei proceduri în etape. Procedura în etape se defineşte într-un ghid tehnic ce urmează a fi adoptat în conformitate cu procedura menţionată la articolul 12 alineatul (2) până la 8 aprilie 2007. Ghidul tehnic menţionat mai specifică, după caz, testele la care ar trebui să se aplice principiile bunei practici de laborator.

 

3.      Autoritatea competentă a statului membru care primeşte cererile pentru derogare în conformitate cu alineatele (1) şi (2) examinează cererile, evaluează conformitatea acestora cu condiţiile de derogare şi informează Comisia cu privire la rezultate în termen de şase luni de la primirea cererii complete.

 

În cazul în care autoritatea competentă a statului membru apreciază că este necesar pentru evaluarea riscului pe care poate să-l provoace o substanţă şi/sau un preparat, solicită, în termen de trei luni de la primirea cererii, informaţii suplimentare, verificarea şi/sau teste de confirmare referitoare la substanţele şi/sau preparatele respective sau la produsele rezultate în urma transformării acestora, pentru care a primit notificări sau informaţii conform prezentului regulament. Intervalul de timp necesar pentru evaluarea dosarului de către autoritatea competentă a statului membru începe să curgă numai după completarea dosarului cu informaţiile suplimentare. În cazul în care informaţiile solicitate nu sunt oferite în termen de 12 luni, cererea se consideră incompletă şi nu mai este valabilă. În acest caz nu se aplică articolul 6 alineatul (2).

 

În cazul în care se cer informaţii suplimentare despre metaboliţi, ar trebui să se utilizeze strategii de testare în trepte pentru a garanta utilizarea maximă a metodelor de test in-vitro şi a altor metode de testare care nu utilizează animale.

 

4.      Pe baza, în special, a evaluării realizate de statele membre, Comisia poate să acorde o derogare conform procedurii menţionate la articolul 12 alineatul (2). După caz, înaintea acordării acestei derogări, Comisia procedează la o evaluare suplimentară a elementelor indicate la alineatul (3) din prezentul articol. Comisia decide în termen de 12 luni de la primirea evaluării de la statul membru, cu excepţia situaţiei din Decizia 1999/468/CE articolul 5 alineatele (4) şi (6), pentru care termenul este de 18 luni.

 

5.      Aceste derogări pot să permită, să limiteze sau să restrângă în mod serios introducerea pe piaţă şi utilizarea surfactantilor ca ingrediente ale detergenţilor, în funcţie de rezultatele evaluării complementare a riscurilor, definite la anexa IV. Acestea pot să includă o perioadă de retragere progresivă pentru punerea pe piaţă şi utilizarea surfactantilor ca ingrediente în detergenţi. Comisia poate să revizuiască o derogare de îndată ce dispune de informaţii care să justifice o revizuire semnificativă a documentaţiei tehnice ce însoţeşte cererea de derogare. În acest sens, producătorul prezintă Comisiei, la cerere, o documentaţie tehnică actualizată, referitoare la elementele menţionate de anexa IV punctul (2). Pe baza acestor informaţii actualizate, Comisia poate să decidă prelungirea, modificarea sau revocarea derogării. Alineatele (1)-(4) şi (6) din prezentul articol şi articolul 6 se aplică mutatis mutandis.

 

6.      Comisia publică lista surfactantilor pentru care s-a obţinut derogare, împreună cu condiţiile sau limitările de utilizare corespunzătoare, conform anexei V.

 

Articolul 6

 

Condiţii pentru acordarea derogării

 

1.      În cazul în care Comisia ia în considerare acordarea unei derogări, aceasta procedează conform procedurii menţionate la articolul 12 alineatul (2) şi pe baza criteriilor următoare:

 

-          utilizarea mai degrabă în aplicaţii slab dispersive, decât în aplicaţii puternic dispersive;

-          utilizarea numai în aplicaţii industriale şi/sau instituţionale specifice;

-          riscul pentru mediu sau pentru sănătate, prezentat de volumul de vânzări şi de modul de utilizare în întreaga Comunitate este scăzut în comparaţie cu avantajele socio-economice, inclusiv siguranţa alimentelor şi standardele de igienă.

 

2.      Atât timp cât Comisia nu hotărăşte cu privire la o cerere de derogare, punerea pe piaţă şi utilizarea surfactantului în cauză se pot continua, cu condiţia ca producătorul să poată prezenta dovezi că surfactantul se utiliza deja pe piaţa comunitară la data intrării în vigoare a prezentului regulament şi că cererea de derogare s-a făcut în termen de doi ani de la data respectivă.

 

3.      În cazul în care Comisia refuză acordarea unei derogări, o face în termen de 12 luni de la primirea evaluării, menţionate la articolul 5 alineatul (3), de la un stat membru, cu excepţia cazului în care se aplică articolul 5 alineatele (4) şi (6) din Decizia 1999/468/CE, când termenul este de 18 luni. Se poate stabili o perioadă de tranziţie în care să se procedeze la o retragere progresivă de pe piaţă şi din uz a surfactantului în cauză. Perioada de tranziţie este de maxim doi ani de la data hotărârii Comisiei.

 

4.      Comisia publică la anexa VI lista surfactantilor identificaţi că nu respectă prezentul regulament.

 

Articolul 7

 

Testarea surfactantilor

 

Toate testele menţionate la articolele 3 şi 4 şi la anexele II, III, IV şi VIII se realizează conform standardelor menţionate de anexa I.1 şi conform cerinţelor de testare prevăzute de Regulamentul (CEE) nr. 793/93 articolul 10 alineatul (5). În acest sens, este suficient să se aplice fie standardul EN ISO/CEI, fie principiile bunei practici de laborator, cu excepţia acelor teste pentru care principiile bunei practici de laborator au devenit obligatorii. Pentru surfactantii utilizaţi în detergenţii care au fost pusi pe piaţă înainte de intrarea în vigoare a standardului menţionat anterior, se pot accepta, de la caz la caz, testele existente care s-au realizat cu utilizarea celor mai bune cunoştinţe ştiinţifice disponibile şi după un standard comparabil cu cele menţionate la anexa I. Producătorul sau statul membru poate să prezinte Comisiei orice caz asupra căruia există îndoieli sau un litigiu. Atunci se ia o decizie conform procedurii stabilite la articolul 12 alineatul (2).

 

Articolul 8

 

Obligaţiile statelor membre

 

1.      Statele membre numesc autoritatea sau autorităţile competente însărcinate cu transmiterea şi schimbul de informaţii referitoare la aplicarea prezentului regulament şi informează Comisia cu privire la denumirea şi adresa completă a autorităţilor respective.

 

2.      Fiecare stat membru comunică celorlalte state membre şi Comisiei lista cu denumirea şi adresa completă a laboratoarelor acreditate care sunt competente şi autorizate să realizeze testele prevăzute de prezentul regulament. Statele membre prezintă dovada competenţei laboratoarelor menţionate anterior conform standardului EN ISO/CEI 17025 menţionat de anexa I.1. Cerinţa menţionată se consideră îndeplinită în cazul în care statul membru verifică conformitatea laboratoarelor cu principiile bunei practici de laborator conform Directivei 2004/9/CE articolul 2.

 

3.      În cazul în care autoritatea competentă a unui stat membru are motive să estimeze că un laborator acreditat nu are competenţa menţionată la alineatul (2), aceasta sesizează comitetul menţionat la articolul 12 cu privire la acest subiect. În cazul în care Comisia decide că laboratorul nu are competenţa necesară, denumirea laboratorului acreditat se elimină din lista menţionată la alineatul (4). Se aplică articolul 15 alineatul (2), cu excepţia cazului laboratoarelor care fac dovada respectării cerinţelor bunei practici de laborator, pentru care se aplică dispoziţiile cu privire la neconformitate din Directiva 2004/9/CE, articolele 5 şi 6.

 

4.      Comisia publică anual listele cu autorităţile competente menţionate la alineatul (1) şi cu laboratoarele acreditate menţionate la alineatul (2) în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în măsura în care intervin schimbări.

 

Articolul 9

 

Informaţiile pe care trebuie să le furnizeze producătorii

 

1.      Fără a aduce atingere articolului 17 din Directiva 1999/45/CE, producătorii care pun pe piaţă substanţele şi/sau preparatele specificate în prezentul regulament pun la dispoziţia autorităţilor competente ale statelor membre următoarele:

 

-     informaţii privind unul sau mai multe rezultate ale testelor menţionate de anexa III;

-     pentru acei surfactanti care dau rezultate negative la testele menţionate de anexa III şi care fac obiectul unei cereri de derogare conform articolului 5:

(i)     o documentaţie tehnică privind rezultatele testelor menţionate de anexa II,

(ii)    o documentaţie tehnică privind rezultatele testelor şi informaţiile menţionate de anexa IV.

 

2.      Ori de câte ori substanţele şi/sau preparatele specificate în prezentul regulament sunt puse pe piaţă, producătorul este responsabil de realizarea corectă a testelor pertinente menţionate anterior. De asemenea, producătorul trebuie să facă disponibilă documentaţia privind testele realizate pentru a dovedi că respectă prezentul regulament şi că este abilitat să beneficieze de drepturile de proprietate referitoare la rezultatele testelor, cu excepţia acelor rezultate ale testelor care sunt deja de domeniul public.

 

3.      Producătorii care introduc pe piaţă preparatele specificate de prezentul regulament pun la dispoziţia oricărui membru al personalului medical, la cerere, fără întârziere şi cu titlu gratuit, o fişă tehnică a ingredientelor, stipulată în anexa VII C.

 

Aceasta nu aduce atingere dreptului unui stat membru de a solicita ca această fişă tehnică să fie transmisă unui anumit organism public specific pe care statul membru l-a numit pentru a furniza aceste informaţii personalului medical.

 

Organismul public specific şi personalul medical respectă caracterul confidenţial al informaţiilor conţinute în fişa tehnică, utilizată numai în scopuri medicale.

 

Articolul 10

 

Măsuri de control

 

1.      Autorităţile competente ale statelor membre pot să aplice detergenţilor pusi pe piaţă, după caz, toate măsurile de control necesare pentru a asigura conformitatea produsului cu dispoziţiile prezentului regulament. Metodele de referinţă sunt metodele de testare şi analitice menţionate de anexa VIII. Măsurile de control menţionate nu-i obligă pe producători la repetarea testelor realizate de laboratoarele care îndeplinesc condiţiile indicate la articolul 8 alineatul (2) sau la plata testelor repetate sau suplimentare, cu condiţia ca testul iniţial să dovedească conformitatea detergenţilor sau a surfactantilor, utilizaţi ca ingrediente ale detergenţilor, cu prezentul regulament.

 

2.      În cazul în care există temerea că un test realizat conform metodelor specificate în anexele II, III, IV sau VIII a dat rezultate pozitive false, autorităţile competente ale statului membru informează Comisia cu privire la aceasta şi Comisia verifică, în conformitate cu procedura stabilită la articolul 12 alineatul (2), rezultatele respective şi ia măsurile necesare.

 

Articolul 11

 

Etichetarea

 

1.      Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dispoziţiilor referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor şi preparatelor periculoase din Directivele 67/548/CEE şi 1999/45/CE.

 

2.      Informaţiile prezentate în continuare trebuie să apară cu caractere lizibile, vizibile şi indelebile pe ambalajul în care se introduce detergentul pentru comercializare către consumator:

 

(a)    denumirea şi denumirea comercială a produsului;

 

(b)   numele sau denumirea comercială ori marca de comerţ şi adresa completă şi numărul de telefon al părţii responsabile cu introducerea produsului pe piaţă;

 

(c)    adresa, adresa de e-mail, în cazul în care există, precum şi numărul de telefon de la care se poate obţine fişa tehnică menţionată la articolul 9 alineatul (3).

 

Aceleaşi informaţii trebuie să apară pe toate documentele care însoţesc detergenţii transportaţi în vrac.

 

3.      Ambalajul detergenţilor trebuie să indice conţinutul, conform specificaţiilor prevăzute de anexa VII A. Acesta trebuie să indice, de asemenea, instrucţiuni de utilizare şi măsuri de precauţie speciale, după caz.

 

4.      În plus, ambalajul detergenţilor comercializaţi publicului larg, destinaţi utilizării ca detergenţi de rufe, poartă informaţiile prevăzute de anexa VII B.

 

5.      În cazul în care un stat membru are o cerinţă naţională de etichetare în limba sau limbile naţionale, producătorul şi distribuitorul respectă cerinţa respectivă pentru informaţiile specificate la alineatele (3) şi (4).

 

6.      Alineatele (1) – (5) nu aduc atingere normelor naţionale existente, conform cărora reprezentările grafice ale fructelor care pot să inducă în eroare utilizatorul cu privire la utilizarea produselor lichide, nu trebuie să figureze pe ambalajele în care se introduc detergenţii pentru a fi comercializaţi consumatorului.

 

Articolul 12

 

Procedura comitetului

 

1.      Comisia este asistată de un comitet.

 

2.      În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 şi 7 din Decizia 1999/468/CE, având în vedere dispoziţiile de la articolul 8.

 

Termenul prevăzut la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabileşte la trei luni.

 

3.      Comitetul îşi stabileşte regulamentul de procedură.

 

Articolul 13

 

Adaptarea anexelor

 

1.      Modificările necesare pentru adaptarea anexelor se adoptă conform procedurii menţionate la articolul 12 alineatul (2) şi utilizează, ori de câte ori este posibil, standardele europene.

 

2.      În special modificările sau adăugările necesare pentru aplicarea normelor prezentului regulament la detergenţii pe bază de solvenţi se adoptă în conformitate cu procedura menţionată la articolul 12 alineatul (2).

 

Articolul 14

 

Clauza privind libera circulaţie

 

Statele membre nu interzic, restrictioneaza sau împiedică punerea pe piaţă a detergenţilor şi/sau a surfactantilor pentru detergenţi care respectă cerinţele prezentului regulament, din motive enumerate în prezentul regulament.

 

Până la o altă armonizare, statele membre pot să menţină sau să stabilească reguli naţionale referitoare la utilizarea fosfaţilor în detergenţi.

 

Articolul 15

 

Clauza de salvgardare

 

1.      În cazul în care un stat membru are motive justificate să considere că un anumit detergent, deşi respectă cerinţele prezentului regulament, constituie un risc pentru siguranţa sau sănătatea oamenilor sau a animalelor sau un risc pentru mediu, poate să interzică temporar punerea detergentului respectiv pe piaţă pe teritoriul său sau să-l supună temporar unor condiţii speciale.

 

Statul membru informează de îndată celelalte state membre şi Comisia cu privire la aceasta şi prezintă motivele deciziei sale.

 

2.      După consultarea statelor membre sau, după caz, a comitetului tehnic sau ştiinţific competent al Comisiei, se adoptă o decizie în termen de nouăzeci de zile, conform procedurii menţionate la articolul 12 alineatul (2).

 

Articolul 16

 

Revizuirea

 

1.      Până la 8 aprilie 2007, Comisia procedează la evaluare şi prezintă un raport cu privire la aceasta şi, după caz, prezintă o propunere legislativă privind utilizarea fosfaţilor în vederea unei retrageri progresive sau restricţii care se impune la aplicaţiile specifice.

 

2.      Până la 8 aprilie 2009, Comisia realizează o revizuire a aplicării prezentului regulament, acordând o atenţie deosebită biodegradabilităţii surfactantilor, procedează la evaluare şi prezintă un raport privind aceasta şi, după caz, prezintă propuneri legislative referitoare la:

 

–      biodegradarea anaerobă,

–      biodegradarea principalelor ingrediente organice care nu sunt surfactanti din detergenţi.

 

Articolul 17

 

Legislaţia ce urmează să fie abrogată

 

1.      Următoarele directive se abrogă cu efect de la 8 octombrie 2005.

 

–      Directiva 73/404/CEE;

–      Directiva 73/405/CEE;

–      Directiva 82/242/CEE;

–      Directiva82/243/CEE şi

–      Directiva 86/94/CEE.

 

2.      Recomandarea 89/542/CEE se abrogă cu efect de la 8 octombrie 2005.

 

3.      Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament.

 

4.      În ziua intrării în vigoare a prezentului regulament, statele membre abrogă actele cu putere de lege şi actele administrative adoptate în conformitate cu directivele prevăzute la alineatul (1) sau cu recomandarea menţionată la alineatul (2).

 

Articolul 18

 

Sancţiuni

 

1.      Până la 8 octombrie 2005, statele membre adoptă:

 

–      măsurile juridice sau administrative corespunzătoare care să se aplice în cazul încălcării prezentului regulament şi

–      sancţiunile de descurajare, eficiente şi proporţionale pentru orice caz de încălcare.

 

Acestea includ măsuri care permit statelor membre să reţină transporturile de detergenţi care nu respectă dispoziţiile prezentului regulament.

 

2.      Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

 

Articolul 19

 

Intrarea în vigoare

 

Prezentul regulament intră în vigoare la 8 octombrie 2005.

 

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre.

 

Adoptat la Strasbourg, 31 martie 2004.

 

Pentru Parlamentul European

Pentru Consiliu

Preşedintele

Preşedintele

P. COX

D. ROCHE

 

 

 

 

ANEXA I

 

Standarde de acreditare, bună practică de laborator şi protecţia animalelor referitoare la laboratoarele competente şi autorizate să furnizeze serviciul necesar pentru verificarea conformităţii detergenţilor cu cerinţele prezentului regulament şi cu anexele acestuia

 

1.      Standardele aplicabile la nivelul laboratoarelor:

 

EN ISO/CEI 17025, Cerinţele generale referitoare la competenţa laboratoarelor de testare şi etalonare;

 

Directiva 2004/10/CE;

 

Directiva 86/609/CEE a Consiliului.

 

2.      Standarde aplicabile la nivelul organismelor de acreditare şi al autorităţilor care monitorizează buna practică de laborator:

 

EN 45003, Sisteme de acreditare a laboratoarelor de etalonare şi încercări. Condiţii generale pentru funcţionare şi recunoaştere;

 

Directiva 2004/9/CE.

 

 

 

 

 

ANEXA II

 

METODE DE TESTARE A BIODEGRADABILITĂŢII PRIMARE LA surfactantii DIN DETERGENŢI

 

Biodegradabilitatea primară se măsoară prin determinarea, în lichidele biodegradate, a nivelului rezidual al surfactantilor de bază. Prezenta anexă începe o listă a metodelor de testare comune tuturor claselor de agenţi tensioactivi şi enumeră ulterior la poziţiile A – D procedurile de testare analitice specifice fiecărei clase de agenţi tensioactivi.

 

Criteriul de reuşită a testului de biodegradabilitate primară este un nivel de cel puţin 80%, măsurat conform metodelor de testare prezentate în continuare.

 

Metoda de referinţă pentru testarea în laborator a agenţilor tensioactivi specificată în prezentul regulament se bazează pe procedura testului de confirmare din metoda OCDE, descrisă în anexa VIII.1. Sunt permise modificări ale procedurii testului de confirmare, cu condiţia să respecte EN ISO 11733.

 

Metode de testare

 

(1)          Metoda OCDE publicată în raportul tehnic al OCDE din 11 iunie 1976 privind „Modelul propus pentru determinarea biodegradabilităţii surfactantilor din detergenţii sintetici”.

 

(2)          Metoda utilizată în Franţa, aprobată de „arręté du 24 décembre 1987” publicat în Journal officiel de la République française din 30 decembrie 1987, p. 15385 şi de standardul NF 73-260 din iunie 1981, publicat de Association française de normalisation (AFNOR).

 

(3)          Metoda utilizată în Germania, stabilită de „Verordnung über die Abbaubarkeit anionischer und nichtionisher grenzflächenaktiver Stoffe in Wasch-und Reinigungsmitteln” din 30 ianuarie 1977, publicată în Bundesgesetzblatt din 1977, partea I, p. 244, prevăzută de Regulamentul de modificare a Regulamentului din 4 iunie 1986, publicat în Bundesgesetzblatt din 1986, partea I, p. 851.

 

(4)          Metoda utilizată în Regatul Unit, denumită „Porous Pot Test” şi descrisă în Raportul Tehnic nr. 70 (1978) al Water Research Centre,

 

(5)          „Procedura testului de confirmare” din metoda OCDE, descrisă la anexa VIII.1 (inclusiv posibilele modificări ale condiţiilor de aplicare, propuse în EN ISO 11733). Aceasta este şi metoda de referinţă care se utilizează pentru soluţionarea litigiilor.

 

A.     METODE ANALITICE PENTRU SURFACTANTII ANIONICI

 

În teste, determinarea surfactantilor anionici se realizează prin analiza cu substanţa activă la albastru de metilen (MBAS) conform criteriilor stabilite în anexaVIII.2. Pentru acei surfactanti anionici care nu reacţionează la metoda MBAS menţionată anterior sau în cazul în care, din motive de eficienţă sau precizie, se consideră că sunt mai potrivite, se aplică analizele instrumentale specifice corespunzătoare cum ar fi cromatografia lichidă de înaltă performanţă (HPLC) sau gaz-cromatografia (GC). Producătorul furnizează autorităţilor competente ale statelor membre, la cerere, probe ale surfactantului pur respectiv.

 

B.     METODE ANALITICE PENTRU SURFACTANTII NEIONICI

 

În teste, determinarea surfactantilor neionici se realizează prin metoda de analiză a substanţei active la bismut (BiAS), conform procedurii analitice stabilite la anexa VIII.3.

 

Pentru acei surfactanti neionici care nu reacţionează la metoda BiAS menţionată anterior sau în cazul în care, din motive de eficienţă sau precizie, se consideră că sunt mai potrivite, se aplică analizele instrumentale specifice corespunzătoare cum ar fi cromatografia lichidă de înaltă performanţă (HPLC) sau gaz-cromatografia (GC). Producătorul furnizează autorităţilor competente ale statelor membre, la cerere, probe ale surfactantului pur respectiv.

 

C.     METODE ANALITICE PENTRU SURFACTANTII CATIONICI

 

În teste, determinarea surfactantilor cationici se realizează prin metoda de analiză a substanţei active la albastru de disulfoniu (DBAS), conform următoarelor proceduri DBAS:

 

Metoda utilizată în Republica Federală Germania, (1989) DIN 38 409 – Ausgabe: 1989-07.

 

Pentru acei surfactantii cationici care nu reacţionează la metoda de testare menţionată anterior sau în cazul în care, din motive de eficienţă sau precizie (acest lucru trebuie să fie justificat), se consideră că sunt mai potrivite, se aplică analizele instrumentale specifice corespunzăzoare cum ar fi cromatomatografia lichidă de înaltă performanţă (HPLC) sau gaz-cromatografia (GC). Producătorul furnizează autorităţilor competente ale statelor membre, la cerere, probe ale surfactantului pur respectiv.

 

D.     METODE ANALITICE PENTRU SURFACTANTII AMFOTERI

 

În teste, determinarea surfactantilor amfoteri se realizează prin analiză conform procedurilor prezentate în continuare:

 

1.      În cazul în care sunt absenţi cei cationici,

 

Metoda utilizată în Republica Federală Germania, (1989) DIN 38 409 -Teil 20.

 

2.      Altfel:

 

Metoda Orange II (Boiteux, 1984).

 

Pentru acei surfactanti amfoteri care nu reacţionează la metodele de testare menţionate anterior sau în cazul în care, din motive de eficienţă sau precizie (acest lucru trebuie să fie justificat), se consideră că sunt mai potrivite, se aplică analizele instrumentale specifice corespunzătoare cum ar fi cromatografia lichidă de înaltă performanţă (HPLC) sau gaz-cromatografia (GC). Producătorul furnizează autorităţilor competente ale statelor membre, la cerere, probe ale surfactantului pur respectiv.

 

 

 

 

 

 

ANEXA III

 

METODE DE TESTARE A BIODEGRADABILITĂŢII FINALE (MINERALIZĂRII) LA SURFACTANTII DIN DETERGENŢI

 

A.     Metoda de referinţă pentru testarea în laborator a biodegradabilităţii finale a surfactantilor specificată în prezentul regulament se bazează pe standardul EN ISO 14593: 1999 (testul headspace CO2).

                                                                                                                                       

Se consideră că surfactantii din detergenţi sunt biodegradabili în cazul în care nivelul biodegradabilităţii (mineralizării) măsurate conform uneia din cele cinci teste prezentate în continuare[24] este de cel puţin 60% în termen de douăzeci şi opt de zile:

 

1.      Standardul EN ISO 14593: 1999. Calitatea apei. – Evaluarea biodegradabilităţii aerobe finale a compuşilor organici în mediu apos. – Metoda de analiză a carbonului anorganic din vasele sigilate (testul headspace CO2). Nu se recurge la preadaptare. Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile. (Metodă de referinţă).

 

2.      Metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.4-C [Degajarea bioxidului de carbon (CO2) - testul Sturm modificat)]: Nu se recurge la preadaptare. Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile.

 

3.      Metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.4-E (Sticlă închisă): Nu se recurge la preadaptare. Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile.

 

 

4.      Metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.4-D (Respirometrie manometrică): Nu se recurge la preadaptare. Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile.

 

5.      Metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.4-F (MITI: Ministerul Comerţului Internaţional şi al Industriei din Japonia): Nu se recurge la preadaptare. Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile.

 

B.     În funcţie de caracteristicile fizice ale surfactantului, se poate utiliza una dintre metodele enumerate în continuare, în cazul în care există o justificare corespunzătoare[25]. Ar trebui subliniat că, la aceste metode, criteriul de reuşită de cel puţin 70% se consideră echivalent cu criteriul de reuşită de cel puţin 60% menţionat la metodele enumerate la punctul A. Oportunitatea alegerii metodelor enumerate în continuare se stabileşte pe baza unei confirmări de la caz la caz, conform articolului 5 din prezentul regulament.

 

1.      Metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.4-A [Dispariţia carbonului organic dizolvat (COD)]: Nu se recurge la preadaptare. Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile. Criteriul de reuşită pentru biodegradabilitatea măsurată conform acestor teste este de cel puţin 70% în termen de douăzeci şi opt de zile.

 

2.      Metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.4-B (Metoda OCDE de screening, modificată – dispariţia COD): Nu se aplică principiul ferestrei de zece zile. Criteriul de reuşită pentru biodegradabilitatea măsurată conform acestor teste este de cel puţin 70% în termen de douăzeci şi opt de zile.

 

N.B. – Toate metodele menţionate anterior, luate din Directiva 67/548/CEE a Consiliului, se mai pot găsi în publicaţia „Clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase din Uniunea Europeană”, partea a 2-a: „Metode de testare”. Comisia Europeană 1997. ISBN 92-828-0076-8.

 

 

 

 

ANEXA IV

 

EVALUAREA COMPLEMENTARĂ A RISCURILOR PREZENTATE DE SURFACTANTII DIN DETERGENŢI

 

Pentru acei surfactanti pentru care există o evaluarea a riscurilor pentru mediu în contextul Directivei 93/67/CEE sau al Regulamentului (CEE) nr. 793/93 şi al Regulamentului (CE) nr. 1488/94, precum şi al documentelor de orientare tehnică, evaluarea respectivă a riscului se consideră împreună cu evaluarea complementară a riscului, efectuată în cadrul prezentului regulament.

 

Evaluarea complementară a riscurilor efectuată în cadrul prezentului regulament, pentru cazul în care este posibilă producerea unor metaboliţi recalcitranţi, este luată în considerare în contextul evaluărilor realizate pe baza Directivei 93/67/CEE sau a Regulamentului (CEE) nr. 793/93. Evaluarea respectivă trebuie să se realizeze de la caz la caz, în special pe baza rezultatelor testelor menţionate de partea 3.

 

Studiul va avea ca obiect componenta acvatică a mediului. Comitetul menţionat la articolul 12 alineatul (2) poate, de la caz la caz, să solicite informaţii suplimentare referitoare la problemele specifice evaluării riscurilor. Informaţiile suplimentare ar putea să includă alte componente ale mediului cum ar fi nămolul de epurare şi solul. Se adoptă o procedură în trepte, referitoare la informaţiile solicitate pentru documentaţia tehnică menţionată la articolele 5 şi 9. Documentaţia conţine cel puţin informaţiile descrise la punctele (1), (2) şi (3) prezentate în continuare.

 

Cu toate acestea, pentru scăderea numărului de teste, în special pentru a evita testele inutile pe animale, studiile suplimentare enumerate la punctul (4.2.2) ar trebui să se solicite numai în cazul în care aceste informaţii sunt necesare şi proporţionale. În cazul unui litigiu referitor la cantitatea de informaţii suplimentare necesare, se poate adopta o decizie în conformitate cu procedura stabilită la articolul 12 alineatul (2).

 

Conform indicaţiilor din articolul 13, orientările incluse în prezenta anexă pentru decizia de derogare se pot adapta, după caz, pe baza experienţei acumulate.

 

1.                       Identitatea agentului tensioactiv (conform dispoziţiilor stabilite în Directiva 67/548/CEE anexa VII.A

 

1.1.                 Denumirea

 

1.1.1.           Denumirile din nomenclatura IUPAC

 

1.1.2.           Alte denumiri

 

1.1.3.           Numărul CAS şi denumirea CAS (după caz)

 

1.1.4.           Numerele EINECS[26] sau ELINCS[27] (după caz)

 

1.2.                 Formula moleculară şi structurală

 

1.3.                 Compoziţia surfactantului

 

2.                       Informaţii privind agentul tensioactiv

 

2.1.                 Cantităţile de surfactant utilizate în detergenţi

 

2.2.                 Informaţiile privind modalităţile de utilizare oferite la prezentul punct trebuie sa fie suficiente pentru a permite o estimare aproximativă, dar realistă, a funcţiei şi a expunerii mediului la agentul tensioactiv utilizat în detergenţi. Acestea vor include  următoarele:

 

–        importanţa aplicării (valoarea socială),

–        condiţiile de utilizare (scenariul degajării),

–        volumul utilizat,

–        disponibilitatea şi relevanta alternativelor (aspecte de performanţă şi economice),

–        evaluarea informaţiilor importante referitoare la mediu.

 

3.                       Informaţii privind potenţialii metaboliţi recalcitranţi

 

Se furnizează informaţii privind toxicitatea lichidelor rezultate din teste. În cazul în care nu există date privind identitatea reziduurilor, se pot solicita informaţiile menţionate la punctul (4.2.1), în funcţie de riscul potenţial, importanţa şi cantitatea surfactantului utilizat în detergenţi. În cazurile de conflict referitoare la aceste informaţii, se poate adopta o decizie în conformitate cu procedura stabilită la articolul 12 alineatul (2).

 

4.                       Studii suplimentare

 

4.1.                 Teste de biodegradabilitate

 

4.1.1.           Inoculator preadaptat

 

Oricare din testele descrise în anexa III se pot efectua cu un inoculator preadaptat pentru a oferi dovada importanţei preadaptării pentru surfactant.

 

4.1.2.           Testele de biodegradabilitate intrinsecă

 

Trebuie să conţină cel puţin una din metodele de testare prezentate în continuare:

 

–        metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.12 (testul SCAS modificat),

–        metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.9 (Zahn-Wellens)

 

Un rezultat negativ la testul de biodegradabilitate intrinsecă ar indica o posibilă persistenţă care, în termeni generali, ar putea să fie considerată ca suficientă pentru a interzice punerea pe piaţă a surfactantului respectiv, cu excepţia cazurilor în care criteriile stabilite la articolul 6 indică faptul că refuzarea acordării unei derogări nu se justifică.

 

4.1.3.           Teste de simulare a biodegradabilităţii nămolurilor activate

 

Se includ testele prezentate în continuare:

 

–        metoda din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.10 (care include posibilele modificări ale condiţiilor de funcţionare propuse în EN ISO 11733).

 

Un rezultat negativ al testului de simulare a biodegradabilităţii nămolurilor activate ar indica posibilitatea eliberării de metaboliţi la tratarea apelor reziduale , ceea ce, în termeni generali, s-ar putea considera ca o dovadă a necesităţii unei evaluări mai complete a riscurilor.

 

4.2.                 Controlul toxicităţii lichidelor rezultate din testele de biodegradare

 

Se furnizează informaţii privind toxicitatea lichidelor rezultate din teste, care conţin următoarele:

 

4.2.1.           Datele chimice şi fizice, ca:

 

–        identitatea metabolitului (şi mijloacele analitice prin care se obţine);

–        principalele proprietăţi fizico-chimice [solubilitatea în apă, coeficientul de partiţie octanol:apă (Log Po/w etc.)].

 

4.2.2.           Efectele asupra organismelor. Testele trebuie să se realizeze în conformitate cu principiile bunei practici de laborator.

 

Peşti: testul recomandat este cel din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.1.

Daphnia: testul recomandat este cel din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.2.

Alge: testul recomandat este cel din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.3.

Bacterii: testul recomandat este cel din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.11.

 

4.2.3.           Degradarea:

 

Biotică: testul recomandat este cel din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.5.

Abiotică: testul recomandat este cel din Directiva 67/548/CEE anexa V.C.7. Informaţiile care urmează să fie furnizate se referă şi la potenţialul de bioconcentrare a metaboliţilor, precum şi la partiţia acestora în faza de sediment.

 

În plus, în cazul în care anumiţi metaboliţi sunt suspectaţi că au o activitate de perturbare a sistemului endocrin, se recomandă să se stabilească dacă aceştia pot să genereze efecte contrare, de îndată ce sunt disponibile protocoalele testelor validate de evaluare a acestor efecte contrare.

 

N.B. Toate testele menţionate anterior se pot consulta şi în publicaţia: Classification, Packaging and Labelling of Dangerous Substances in European Union (Clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase din Uniunea Europeană); partea 2: „Metode de testare”, Comisia Europeană 1997. ISBN 92-828-0076-8.

 

 

 

 

ANEXA V

 

LISTA SURFACTANTILOR PENTRU CARE S-A OBŢINUT DEROGARE

 

Următorii surfactanti din detergenţi, care dau rezultate satisfăcătoare la testele stipulate la anexa II, dar rezultate negative la testele stipulate la anexa III, se pot introduce pe piaţă cu ajutorul derogării stipulate la articolul 5 şi în conformitate cu procedura stabilită la articolul 12 alineatul (2):

 

Denumirea din nomenclatura IUPAC

Numărul EINECS sau ELINCS

Numărul CAS şi denumirea CAS

Limitări

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„EINECS” reprezintă Inventarul european al substanţelor (chimice) existente introduse pe piaţă. Acest inventar conţine lista definitivă a tuturor substanţelor considerate că se aflau pe piaţa comunitară la 18 septembrie 1981.

 

„ELINCS” reprezintă lista noilor substanţe în sensul Directivei 92/32/CEE a Consiliului din 30 aprilie 1992 de modificare pentru a şaptea oară a Directivei 67/548/CEE privind apropierea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase[28].

 

 

 

ANEXA VI

 

LISTA SURFACTANTILOR A CĂROR UTILIZARE ÎN DETERGENŢI ESTE INTERZISĂ SAU LIMITATĂ

 

Următorii surfactanti pentru detergenţi au fost identificaţi că nu respectă dispoziţiile prezentului regulament:

 

Denumirea din nomenclatura IUPAC

Numărul EINECS sau ELINCS

Numărul CAS şi denumirea CAS

Limitări

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„EINECS” reprezintă Inventarul european al substanţelor (chimice) existente introduse pe piaţă. Acest inventar conţine lista definitivă a tuturor substanţelor considerate că se aflau pe piaţa comunitară la 18 septembrie 1981.

 

„ELINCS” reprezintă lista noilor substanţe în sensul Directivei 92/32/CEE a Consiliului.

 

 

 

ANEXA VII

 

ETICHETAREA ŞI FIŞA TEHNICĂ A  INGREDIENTELOR

 

A.     Etichetarea conţinutului

 

La ambalajele detergenţilor care se vând publicului larg se aplică dispoziţiile următoare cu privire la etichetare:

 

Se utilizează procentele în greutate cuprinse între următoarele limite:

 

–        mai puţin de 5 %,

–        5 % sau mai mult, dar mai puţin decât 15%,

–        15 % sau mai mult, dar mai puţin de 30 %,

–        30 % şi mai mult,

 

pentru a exprima conţinutul ingredientelor enumerate în continuare, în cazul în care se adaugă într-o concentraţie mai mare de 0,2% în greutate:

 

–        fosfaţi,

–        fosfonaţi,

–        surfactanti anionici,

–        surfactanti cationici,

–        surfactanti amfoteri,

–        surfactanti neionici,

–        înălbitori pe bază de oxigen,

–        înălbitori pe bază de clor,

–        EDTA şi sărurile sale,

–        NTA (acid nitrilotriacetic) şi sărurile sale,

–        fenoli şi fenoli halogenaţi,

–        paradiclorobenzen,

–        hidrocarburi aromatice,

–        hidrocarburi alifatice,

–        hidrocarburi halogenate,

–        săpun,

–        zeoliţi,

–        policarboxilaţi.

 

Se indică următoarele clase de ingrediente, în cazul în care se adaugă, indiferent de concentraţia acestora:

 

–        enzime,

–        dezinfectanţi,

–        agenţi optici de inalbire ,

–        parfumuri.

 

În cazul în care se adaugă conservanţi, aceştia se indică, indiferent de concentraţie, utilizând, după caz, nomenclatura comună stabilită în temeiul articolului 8 din Directiva 76/768/CEE a Consiliului din 27 iulie 1976 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la produsele cosmetice[29].

 

În cazul în care se adaugă ca atare, la concentraţii mai mari de 0,01% în greutate, agenţii de parfumare alergeni care apar pe lista substanţelor din anexa III partea 1 la Directiva 76/768/CEE, modificată de Directiva 2003/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului[30] pentru a include componentele parfumate alergene din prima listă stabilită de Comitetul ştiinţific pentru cosmetice şi produse nealimentare (SCCNFP) în avizul acestuia SCCNFP/0017/98, se indică cu ajutorul nomenclaturii din directiva menţionată şi la fel se va proceda cu orice alţi agenţi de parfumare care se adaugă ulterior la anexa III partea 1 la Directiva 76/768/CEE odată cu adaptarea anexei menţionate la progresul tehnic.

 

În cazul în care SCCNFP stabileşte ulterior limite ale concentraţiilor individuale în funcţie de risc, Comisia propune adoptarea, conform articolului 12 alineatul (2), a acestor limite pentru înlocuirea limitei de 0,01 % menţionată anterior.

 

Pentru detergenţii destinaţi să fie utilizaţi în sectorul industrial şi care nu sunt puşi la dispoziţia publicului larg, nu trebuie să fie îndeplinite cerinţele menţionate anterior, în cazul în care se furnizează informaţii echivalente prin intermediul fişelor tehnice, fişelor tehnice de securitate sau într-un mod corespunzător similar.

 

B.     Etichetarea informaţiilor privind dozajul

 

În temeiul articolului 11 alineatul (4), pentru ambalajele detergenţilor care se vând publicului larg se aplică dispoziţiile prezentate în continuare, referitoare la etichetare. Ambalajele detergenţilor care se vând publicului larg şi sunt destinaţi a fi utilizaţi ca detergenţi pentru rufe poartă următoarele indicaţii:

 

–        Cantităţile recomandate şi/sau instrucţiunile de dozare, exprimate în mililitri sau grame pentru o încărcare standard a maşinii de spălat, pentru clasele de duritate joasa, medie şi inalta a apei şi instrucţiuni pentru procesele de spălare cu unul sau două cicluri;

 

–        Pentru detergenţii universali, numărul de încărcări standard ale maşinii de spălat cu ţesături „cu grad normal de murdarie” şi, pentru detergenţii pentru ţesături delicate, numărul de încărcări standard ale maşinii cu ţesături cu grad redus de murdarie, care se pot spăla cu conţinutul ambalajului atunci când se utilizează apă de duritate medie, care corespunde la 2,5 milimoli CaCO3/l;

 

–        În cazul în care odată cu produsul se livrează o cupă de măsurare, capacitatea acesteia trebuie să se indice în mililitri sau grame şi să fie prevăzută cu marcaje care să indice doza de detergent corespunzătoare unei încărcări standard a maşinii de spălat pentru clase de duritate joasa , medie şi inalta a apei.

 

Încărcările standard ale maşinii de spălat sunt de 4,5 kg ţesături uscate pentru detergenţii universali şi de 2,5 kg ţesături uscate pentru detergenţii de putere redusa, conform definiţiilor date în Decizia 1999/476/CE a Comisiei din 10 iunie 1999 de stabilire a criteriilor ecologice de acordare a etichetei ecologice comunitare pentru detergenţii de rufe[31]. Un detergent este considerat detergent universal, cu excepţia cazului în care indicaţiile producătorului promovează în principal utilizări care menajează ţesăturile, cum ar fi de exemplu spălarea la temperaturi joase, pentru tesaturi din fibre şi culori delicate.

 

C.     Fişa tehnică a ingredientelor

 

La enumerarea ingredientelor în fişa tehnică menţionată la articolul 9 alineatul (3) se aplică dispoziţiile prezentate în continuare.

 

În fişa tehnică se indică denumirea detergentului şi a producătorului.

 

Se menţionează toate ingredietele; acestea sunt enumerate în ordinea descrescătoare a greutăţii şi lista este subîmpărţită în funcţie de limitele procentelor în greutate, după cum urmează:

 

–        10 % sau mai mult,

–        1 % sau mai mult, dar mai puţin decât 10 %,

–        0,1 % sau mai mult, dar mai puţin decât 1 %,

–        mai puţin decât 0,1 %.

 

Impurităţile nu se consideră ingrediente.

 

Pentru fiecar ingredient se indică denumirea chimică comună sau denumirea IUPAC[32], numărul CAS şi, în cazul în care există, denumirea INCI[33] şi denumirea din Farmacopeea europeană.

 

D.     Publicarea listei ingredientelor

 

Producătorii fac disponibilă pe o pagină de Internet fişa tehnică a ingredientelor menţionate anterior, cu excepţia următoarelor informaţii:

 

–        limitele procentajelor în greutate,

–        ingredientele parfumurilor şi ale uleiurilor esenţiale,

–         ingredientele  coloranţilor.

 

Obligaţia menţionată nu se aplică detergenţilor industriali sau instituţionali ce conţin surfactanti sau surfactantilor pentru detergenţi industriali sau instituţionali, pentru care este disponibilă o fişă tehnică sau o fişă de securitate.

 

 

 

 

ANEXA VIII

 

METODE DE TESTARE ŞI METODE ANALITICE

 

La procedurile pentru controlul detergenţilor de pe piaţă, realizat de statele membre, se aplică următoarele metode de testare şi analitice:

 

1.                       Metoda de referinţă (testul de confirmare)

 

1.1.                 Definiţia

 

Prezenta metodă descrie un model de laborator de instalaţie nămol activat + decantor secundar care este proiectată pentru simularea tratamentului apelor uzate urbane. Condiţiile descrise sunt cele din directivele care au precedat prezentul regulament. La această metodă se pot aplica condiţiile de funcţionare moderne îmbunătăţite, în conformitate cu EN ISO 11733.

 

1.2.                 Instalaţia necesară pentru măsurători

 

Metoda de măsurare utilizează o mică instalaţie cu nămol activat prezentată în figura 1 şi mai detaliat în figura 2. Instalaţia constă dintr-un vas A pentru stocarea apei uzate sintetice, o pompă dozatoare B, un vas de aerare C, un decantor D, o pompă cu aer comprimat E pentru recircularea nămolului activat şi un vas F pentru colectarea apei uzate tratate.

 

Vasele A şi F trebuie să fie din sticlă sau un material plastic potrivit şi să aibă o capacitate de cel puţin douăzeci şi patru de litri. Pompa B trebuie să asigure o alimentare constantă a vasului de aerare cu apă uzată; în condiţii normale, vasul de aerare conţine trei litri de amestec lichid. Un cub sinterizat de aerare G este suspendat în vasul C la vârful conului. Cantitatea de aer suflat prin aerator se controlează cu ajutorul unui debitmetru H.

 

1.3.                 Apa uzată sintetică

 

Pentru test se utilizează o apă uzată sintetică. În fiecare litru de apă curentă se dizolvă următoarele:

 

–        160 mg peptonă;

–        110 mg extract de carne;

–        30 mg uree, CO(NH2)2;

–        7 mg clorură de sodiu, NaCl;

–        4 mg clorură de calciu, CaCl2·2H2O;

–        2 mg sulfat de magneziu, MgSO4·7H2O;

–        28 mg fosfat acid de potasiu, K2HPO4

–        şi 10 ± 1 mg agent tensioactiv.

 

Apa uzată sintetică se prepară proaspăt în fiecare zi.

 

1.4.                 Pregătirea probelor

 

Surfactantii care nu fac parte dintr-un preparat se analizează ca atare. Pentru prepararea apei uzate sintetice (1.3) trebuie să se determine conţinutul de substanţă activă din probele de surfactant.

 

1.5.                 Funcţionarea instalaţiei

 

Iniţial, se umple vasul de aerare C şi decantorul D cu apă uzată sintetică. Vasul D ar trebui să se fixeze la o înălţime, astfel încât vasul de aerare C să conţină un volum de trei litri. Inocularea se realizează prin introducerea a 3 ml de apă uzată secundară de bună calitate, proaspăt colectată de la o instalaţie de tratare a apelor uzate, predominant domestice. Apa uzată trebuie să se păstreze în condiţii aerobe în intervalul de timp dintre prelevarea probelor şi utilizare. Apoi, se pun în funcţiune aeratorul G, pompa cu aer comprimat E şi cea dozatoare B. Apa uzată sintetică trebuie să treacă prin vasul de aerare C cu un debit de un litru pe oră; în acest fel se obţine un timp mediu de reţinere de trei ore.

 

Debitul de aer ar trebui reglat astfel încât conţinutul vasului C să fie menţinut constant în suspensie şi conţinutul de oxigen dizolvat să fie de cel puţin 2 mg/l. Trebuie prevenită spumarea prin mijloace adecvate. Nu este permisă utilizarea agenţilor antispumanţi care inhibă nămolul activat sau conţin agenţi tensioactivi. Pompa cu aer comprimat E trebuie să fie reglată astfel încât să asigure recircularea continuă şi regulată a nămolul activat din decantor în vasul de aerare C. Nămolul care se acumulează în jurul vârfului vasului de aerare C, la baza decantorului D sau în circuitul circulaţiei se readuce în circulaţie cel puţin o dată pe zi prin periere sau prin orice alte mijloace corespunzătoare. În cazul în care nămolul nu reuşeşte să sedimenteze, capacitatea de sedimentare a acestuia poate să fie crescută prin adăugarea unor porţiuni de 2 ml de soluţie 5 % de clorură ferică, care se repetă, dacă este necesar.

 

Apa uzată din decantorul D se acumulează în vasul F timp de douăzeci şi patru de ore, după care se ia o probă după o uşoară amestecare. Apoi vasul F trebuie curăţat cu grijă.

 

1.6.                 Controlul instalaţiei pentru măsurători

 

Conţinutul de surfactant (mg/l) din apa uzată sintetică se determină chiar înaintea utilizării.

 

Conţinutul de surfactant (mg/l) din apa uzată colectată în douăzeci şi patru de ore în vasul F ar trebui să se determine analitic prin aceeaşi metodă, imediat după colectare: în caz contrar, probele trebuie să fie conservate, de preferinţă prin congelare. Concentraţiile trebuie să se determine cu o precizie de 0,1 mg/l agent tensioactiv.

 

Pentru a verifica eficienţa funcţionării, cel puţin de două ori pe săptămână, se măsoară consumul chimic de oxigen (COD) sau carbonul organic dizolvat (DOC) în apa uzată filtrată pe fibre de sticlă, acumulată în vasul F şi în apa uzată sintetică filtrată din vasul A.

 

Atunci când se obţine o degradare zilnică a agentului tensioactiv prea uniformă, respectiv la sfârşitul perioadei iniţiale prezentate în figura 3, se impune stabilizarea diminuării COD şi DOC.

 

Conţinutul de substanţă uscată din nămolul activat conţinut în vasul de aerare se ar trebui să se determine de două ori pe săptămână, în g/l. În cazul în care este mai mare de 2,5 g/l, excesul de nămol activat se descarcă.

 

Testul de degradare se realizează la temperatura camerei; aceasta ar trebui să fie menţinută constantă între limitele 19 - 24oC.

 

1.7.                 Calcularea biodegradabilităţii

 

Degradarea, în procente, a surfactantului trebuie să se calculeze în fiecare zi pe baza conţinutului de agent tensioactiv în mg/l din apa uzată sintetică şi din apa uzată corespunzătoare acumulată în vasul F.

 

Valorile astfel obţinute pentru degradabilitate ar trebui să se prezinte grafic ca în figura 3.

 

Degradabilitatea surfactantului ar trebui să se calculeze ca media aritmetică a valorilor obţinute în douăzeci şi una de zile următoare perioadei de iniţiere şi aclimatizare, în care degradarea a fost uniformă şi instalaţia a funcţionat fără probleme. În orice caz, perioada iniţială nu ar trebui să fie mai mare de şase săptămâni.

 

Valorile degradării zilnice se calculează cu o precizie de 0,1 %, iar rezultatul final este apropiat de un număr întreg.

 

În anumite cazuri, se admite reducerea frecvenţei de prelevare a probelor, dar pentru calcularea mediei este necesar să se utilizeze cel puţin paisprezece rezultate de la probe colectate în douăzeci şi una de zile după perioada de iniţiere.

 

2.                       Determinarea surfactantilor anionici în testele de biodegradabilitate

 

2.1.                 Principiu

 

Metoda se bazează pe principiul formării unor săruri de culoare albastră de către colorantul cationic albastru de metilen cu surfactantii anionici (MBAS), care se pot supune extracţiei cu cloroform. Pentru a evita interferenţa, extracţia se efectuează mai întâi din soluţie alcalină şi extractul este apoi agitat cu soluţie acidă de albastru de metilen. Gradul de absorbţie a fazei organice separate se măsoară fotometric la lungimea de undă a absorbţiei maxime de 650 nm.

 

2.2.                 Reactivi şi echipament

 

2.2.1.           Soluţie tampon cu pH 10

 

Se dizolvă 24 g bicarbonat de sodiu, NaHCO3 (p.a.) şi 27 g carbonat de sodiu anhidru (Na2CO3) p.a. în apă deionizată şi se completează până la 1 000 ml.

 

2.2.2.           Soluţie neutră de albastru de metilen

 

Se dizolvă 0,35 g albastru de metilen p.a. în apă deionizată şi se completează până la 1 000 ml. Soluţia se prepară cu cel puţin douăzeci şi patru de ore înainte de utilizare. Gradul de absorbţie al fazei de cloroform din proba martor, măsurat comparativ cu cloroformul pur, nu trebuie să depăşească 0,015 pentru un strat cu grosimea de 1 cm la 650 nm.

 

2.2.3.           Soluţie acidă de albastru de metilen

 

Se dizolvă 0,35 g albastru de metilen p.a. în 500 ml apă deionizată şi se amestecă cu 6,5 ml H2SO4 (d=1,84 g/ml). Se completează până la 1 000 ml cu apă deionizată. Soluţia se prepară cu cel puţin douăzeci şi patru de ore înainte de utilizare. Gradul de absorbţie a fazei de cloroform din proba martor, măsurat comparativ cu cloroformul pur, nu trebuie să depăşească 0,015 pentru un strat cu grosimea de 1 cm la 650 nm.

 

2.2.4.           Cloroform (triclorometan) p.a., proaspăt distilat

 

2.2.5.           Esterul metilic al acidului dodecil benzen sulfonic

 

2.2.6.           Soluţie de hidroxid de potasiu în etanol, KOH 0,1 M

 

2.2.7.           Etanol pur, C2H5OH

 

2.2.8.           Acid sulfuric, H2SO4 0,5 M

 

2.2.9.           Soluţie de fenolftaleină

 

Se dizolvă 1 g de fenolftaleină în 50 ml etanol şi se adaugă 50 ml apă deionizată sub agitare continuă. Se filtrează pentru îndepărtarea precipitatului.

 

2.2.10.       Acid clorhidric în metanol: 250 ml acid clorhidric p.a. şi 750 ml metanol

 

2.2.11.       Pâlnie de separare, 250 ml

 

2.2.12.       Flacon gradat, 50 ml

 

2.2.13.       Flacon gradat, 500 ml

 

2.2.14.       Flacon gradat, 1 000 ml

 

2.2.15.       Balon cu fundul rotund cu dop rodat, 250 ml, prevăzut cu condensator cu reflux; granule de fierbere

 

2.2.16.       pH metru

 

2.2.17.       Fotometru pentru măsurători la 650 nm, cu celule de 1-5 cm

 

2.2.18.       Hârtie de filtru de grad calitativ

 

2.3.                 Procedură

 

Probele de analizat nu trebuie să se preleveze printr-un strat de spumă.

 

După o spălare atentă cu apă, aparatura utilizată pentru analiză se clăteşte cu grijă cu acid clorhidric în metanol (2.2.10) şi apoi cu apă deionizată înainte de utilizare.

 

Se filtrează apa uzată care intră şi cea care iese din instalaţia cu nămol activat pentru examinare imediată în momentul prelevării probelor. A se elimina primii 100 ml din filtrate.

 

Se introduce volumul măsurat de probă, neutralizat, dacă este necesar, într-o pâlnie de separare de 250 ml (2.2.11). Volumul de probă ar trebui să conţină 20-150 g MBAS. La un conţinut mai mic de MBAS, se pot utiliza până la 100 ml de probă. În cazul în care se utilizează mai puţin de 100 ml, se completează până la 100 ml cu apă deionizată. Se adaugă la probă 10 ml soluţie tampon (2.2.1), 5 ml soluţie neutră de albastru de metilen (2.2.2) şi 15 ml de cloroform (2.2.4). Se agită amestecul, nu prea tare, pentru uniformizare timp de un minut. După separarea fazelor, se trece stratul de cloroform într-o a doua pâlnie de separare, care conţine 110 ml apă deionizată şi 5 ml soluţie acidă de albastru de metilen (2.2.3). Se agită amestecul timp de un minut. Se trece stratul de cloroform printr-un filtru de vată spălat în prealabil şi umectat cu cloroform într-un flacon gradat (2.2.12).

 

Soluţia alcalină şi cea acidă se supun extracţiei de trei ori, utilizând 10 ml de cloroform pentru a doua şi a treia extracţie. Se filtrează amestecul de extracte cu cloroform prin acelaşi filtru de vată şi se completează până la semn în flaconul de 50 ml (2.2.12) cu cloroformul utilizat la spălarea repetată a filtrului de vată. Se măsoară gradul de absorbţie a soluţiei de cloroform cu un fotometru la 650 nm în celule de 1-5 cm comparativ cu cloroformul pur. Se efectuează o determinare martor pentru toată procedura.

 

2.4.                 Curba de etalonare

 

Se prepară o soluţie de etalonare din substanţa etalon - esterul metilic al acidului dodecilbenzen sulfonic (tip tetrapropilenă, greutatea moleculară 340) - după saponificare în sare de potasiu. Se calculează MBAS sub formă de dodecilbenzen sulfonat de sodiu (greutatea moleculară 348).

 

Se dozează cu o pipetă 400-450 mg de ester metilic al acidului dodecilbenzen sulfonic (2.2.5) cu o precizie de 0,1 mg într-un balon cu fundul rotund şi se adaugă 50 ml soluţie de hidroxid de potasiu în etanol (2.2.6) şi câteva granule de fierbere. După montarea condensatorului cu reflux, se fierbe timp de o oră. După răcire, se spală condensatorul şi cuplajul din sticlă rodată cu aproximativ 30 ml etanol şi se adaugă spălările la conţinutul flaconului. Se titrează soluţia cu acid sulfuric comparativ cu fenolftaleina până devine incoloră. Se transferă această soluţie într-un flacon gradat de 1 000 ml (2.2.14), se completează până la semn cu apă deionizată şi se amestecă.

 

O parte din această soluţie-mamă de agent tensioactiv se diluează în continuare. Se extrag 25 ml, care se transferă într-un flacon gradat de 500 ml (2.2.13), se completează până la semn cu apă deionizată şi se amestecă.

 

Această soluţie etalon conţine:

 

E x 1,023 mg MBAS per ml

20 000

 

unde E este greutatea probei în mg.

 

Pentru trasarea curbei de calibrare, se extrag porţiuni de 1, 2, 4, 6, 8 ml din soluţia etalon şi se diluează fiecare până la 100 ml cu apă deionizată. Apoi se procedează ca la punctul (2.3), inclusiv o determinare martor.

 

2.5.                 Calcularea rezultatelor

 

Cantitatea de agent tensioactiv anionic (MBAS) din probă se citeşte din curba de etalonare (2.4). Conţinutul de MBAS din probă este dat de relaţia:

 

mg MBAS x 1 000 = MBAS mg/l

V

 

unde: V = volumul probei analizate, ml.

 

Rezultatele se exprimă în dodecilbenzen sulfonat de sodiu (greutatea moleculară 348).

 

2.6.                 Exprimarea rezultatelor

 

Rezultatele se exprimă în MBAS, mg/l, cu o precizie de 0,1.

 

3.                       Determinarea surfactantilot neionici în teste de biodegradare a lichidelor

 

3.1.                 Principiu

 

Surfactantii se concentrează şi se izolează prin antrenare cu gaze. În proba analizată, cantitatea de surfactant neionic ar trebui să fie între limitele 250-800 g.

 

Surfatant antrenat se dizolvă în acetat de etil.

 

După separarea fazelor şi evaporarea solventului, agentul tensioactiv anionic se precipită în soluţie apoasă cu reactiv Dragendorff modificat (KBiI4 + BaCl2 + acid acetic glacial).

 

Precipitatul se filtrează, se spală cu acid acetic glacial şi se dizolvă în soluţie de tartrat de amoniu. Bismutul din soluţie se titrează potenţiometric cu soluţie de pirolidinditiocarbamat la pH 4-5, utilizând un electrod indicator din platină şlefuită şi un electrod de referinţă din calomel sau argint/clorură de argint. Metoda se poate aplica la agenţii tensioactivi neionici care conţin 6-30 grupe de alchilenoxid.

 

Rezultatul titrării se înmulţeşte cu factorul empiric 54 pentru exprimarea rezultatelor în nonilfenol condensat cu 10 moli de etilenoxid (NP 10).

 

3.2.                 Reactivi şi echipament

 

Reactivii se prepară în apă deionizată.

 

3.2.1.           Acetat de etil pur, proaspăt distilat.

 

3.2.2.           Bicarbonat de sodiu, NaHCO3, p.a.

 

3.2.3.           Acid clorhidric diluat [20 ml acid clorhidric concentrat (HCl) diluat până la 1 000 ml cu apă].

 

3.2.4.           Metanol p.a., proaspăt distilat, păstrat în sticlă.

 

3.2.5.           Purpură de bromocresol, 0,1 g în 100 ml metanol.

 

3.2.6.           Agent de precipitare: agentul de precipitare este un amestec din două volume de soluţie A şi un volum de soluţie B. Amestecul se păstrează în sticlă brună şi se poate utiliza timp de până la o săptămână de la preparare.

 

3.2.6.1.     Soluţia A

 

Se dizolvă 1,7 g nitrat de bismut, BiONO3·H2O p.a., în 20 ml acid acetic glacial şi se completează până la 100 ml cu apă. Apoi, se dizolvă 65 g iodură de potasiu p.a. în 200 ml apă. Se amestecă cele două soluţii rezultate într-un flacon gradat de 1 000 ml, se adaugă 200 ml acid acetic glacial (3.2.7) şi se completează până la 1 000 ml cu apă.

 

3.2.6.2.     Soluţia B

 

Se dizolvă 290 g clorură de bariu, BaCl2·2 H2O p. a., în 1 000 ml de apă.

 

3.2.7.           Acid acetic glacial 99-100 % (concentraţiile mai mici nu sunt potrivite).

 

3.2.8.           Soluţie de tartrat de amoniu: amestec de 12,4 g acid tartric p.a. şi 12,4 ml soluţie de amoniac p.a. (d = 0,910 g/ml) şi se completează până la 1 000 ml cu apă (sau se utilizează cantitatea echivalentă de tartrat de amoniu p.a.).

 

3.2.9.           Soluţie diluată de amoniac: se diluează 40 ml soluţie de amoniac p.a. (d=0,910 g/ml) până la 1 000 ml cu apă.

 

3.2.10.       Tampon acetat etalon: se dizolvă 40 g hidroxid de sodiu solid p.a. în 500 ml apă într-un pahar şi se lasă să se răcească. Se adaugă 120 ml acid acetic glacial (3.2.7). Se amestecă cu grijă, se răceşte şi se transferă într-un flacon volumetric de 1 000 ml. Se completează până la semn cu apă.

 

3.2.11.       Soluţie de pirolidinditiocarbamat (cunoscută sub denumirea de „soluţie carbat”): se dizolvă 103 mg pirolidinditiocarbamat de sodiu, C5H8NNaS2·2H2O, în aproximativ 500 ml apă, se adaugă 10 ml alcool n-amilic p.a. şi 0,5 g NaHCO3 p.a. şi se completează până la l 000 ml cu apă.

 

3.2.12.       Soluţie de sulfat de cupru (pentru etalonarea de la 3.2.11).

 

SOLUŢIA-MAMĂ

 

Se amestecă 1,249 g sulfat de cupru, CuSO4·5H2O p.a., cu 50 ml acid sulfuric 0,5 M şi se completează până la 1 000 ml cu apă.

 

SOLUŢIA ETALON

 

Se amestecă 50 ml sol soluţie-mamă cu 10 ml H2SO4 0,5M şi se completează până la 1 000 ml cu apă.

 

3.2.13.       Clorură de sodiu p.a.

 

3.2.14.       Aparat de separare prin antrenare cu gaze (vezi figura 5).

 

Diametrul discului sinterizat trebuie să fie egal cu diametrul interior al cilindrului.

 

3.2.15.       Pâlnie de separare, 250 ml.

 

3.2.16.       Agitator magnetic cu magnet de 25-30 mm.

 

3.2.17.       Creuzet Gooch, cu diametrul bazei perforate = 25 mm, tip G4.

 

3.2.18.       Filtru circular din fibre de sticlă, cu diametrul de 27 mm şi diametrul fibrelor de sticlă de 0,3-1,5 μm.

 

3.2.19.       Două flacoane de filtrare cu alonje şi manşoane din cauciuc, de 500 şi, respectiv, 250 ml.

 

3.2.20.       Potenţiometru cu înregistrare dotat cu un electrod indicator din platină şlefuită şi un electrod de referinţă din calomel sau argint/clorură de argint cu o gamă de măsurare de 250 mV, cu biuretă automată cu o capacitate de 20-25 ml sau un echipament manual alternativ.

 

3.3.                 Metoda

 

3.3.1.           Concentrarea şi separarea surfactantilor

 

Proba apoasă se filtrează prin hârtie de filtru calitativă. Primii 100 ml de filtrat se elimină.

 

În aparatul de separare, spălat în prealabil cu acetat de etil, se introduce o cantitate măsurată de probă, astfel încât să conţină 250-800 g surfactant neionic.

 

Pentru a îmbunătăţi separarea, se adaugă 100 g clorură de sodiu şi 5 g bicarbonat de sodiu.

 

În cazul în care volumul probei este mai mare de 500 ml, se adaugă sărurile menţionate, în formă solidă, în aparatul de separare şi se dizolvă prin trecerea de azot sau aer prin aparat.

 

În cazul în care se utilizează o probă de dimensiuni mai mici, se dizolvă sărurile în 400 ml apă şi apoi se adaugă în aparatul de separare.

 

Se adaugă apă pentru a aduce la nivelul robinetului superior.

 

Se adaugă cu grijă 100 ml acetat de etil deasupra apei.

 

Se umple sticla de spălare de pe conducta de gaz (azot sau aer) până la două treimi cu acetat de etil.

 

Se trece prin aparat un debit de gaz de 30-60 l/h; se recomandă utilizarea unui debitmetru. Viteza de aerare se creşte treptat la început. Debitul gazului se reglează, astfel încât fazele să rămână în principal separate pentru a minimiza amestecarea fazelor cu soluţia de acetat de etil în apă. Debitul de gaz se opreşte după cinci minute.

 

În cazul în care volumul fazei organice se reduce cu mai mult de 20% prin dizolvare în apă, operaţia se repetă, acordând o atenţie deosebită debitului de gaz.

 

Se transferă faza organică într-o pâlnie de separare. Se returnează apa provenită din faza apoasă din pâlnia de separare – ar trebui să fie numai câţiva ml - în aparatul de separare. Se filtrează faza de acetat de etil printr-o hârtie de filtru calitativă uscată într-un pahar de 250 ml.

 

Se toarnă alţi 100 ml de acetat de etil în aparatul de separare şi se trece din nou azot sau aer prin aparat timp de cinci minute. Se scurge faza organică în pâlnia de separare utilizată la prima separare, se elimină faza apoasă şi se trece faza organică prin acelaşi filtru ca prima porţiune de acetat de etil. Se spală atât pâlnia de separare, cât şi filtrul cu aproximativ 20 ml acetat de etil.

 

Se evaporă extractul de acetat de etil la sec folosind baie de apă (hotă de tiraj). Pentru accelerarea evaporării, se suflă uşor aer pe suprafaţa soluţiei.

 

3.3.2.           Precipitarea şi filtrarea

 

Se dizolvă reziduul uscat de la 3.3.1 în 5 ml metanol, se adaugă 40 ml apă şi 0,5 ml HCl diluat (3.2.3) şi se agită amestecul cu un agitator magnetic.

 

La această soluţie, se adaugă 30 ml agent de precipitare (3.2.6) dintr-un cilindru gradat. Sub agitare continuă, se formează precipitatul. După agitare timp de zece minute, se lasă amestecul liniştit timp de cel puţin cinci minute.

 

Se filtrează amestecul prin creuzet Gooch, pe fundul căruia se aşază hârtie filtru din fibre de sticlă. Se spală mai întâi filtrul sub vid cu aproximativ 2 ml acid acetic glacial. Apoi se spală, cu grijă, paharul, magnetul şi creuzetul cu acid acetic glacial, din care sunt necesari aproximativ 40-50 ml. Nu este necesar transferul cantitativ pe filtru al precipitatului ce aderă pe marginea paharului, deoarece soluţia precipitatului pentru titrare se întoarce în paharul de precipitare şi atunci se dizolvă precipitatul rămas.

 

3.3.3.           Dizolvarea precipitatului

 

Precipitatul din creuzetul de filtrare se dizolvă prin adăugare de soluţie de tartrat de amoniu fierbinte (aproximativ 80şC) (3.2.8) în trei porţiuni de câte 10 ml. Se lasă fiecare porţiune în creuzet timp de câteva minute înainte de a fi absorbită prin hârtie de filtru în flacon.

 

Se introduce conţinutul flaconului de filtrare în paharul utilizat pentru precipitare. Se spală marginile paharului cu alţi 20 ml de soluţie de tartrat pentru a dizolva restul precipitatului.

 

Se spală creuzetul, alonja şi flaconul de filtrare cu grijă, cu 150-200 ml apă şi se întoarce apa de spălare în paharul utilizat pentru precipitare.

 

3.3.4.           Titrarea

 

Se agită soluţia cu un agitator magnetic (3.2.16), se adaugă câteva picături de purpură de bromocresol (3.2.5) şi soluţie diluată de amoniac (3.2.9) până când culoarea se face violet (soluţia este iniţial slab acidă de la reziduul de acid acetic utilizat la clătire).

 

Se adaugă apoi 10 ml tampon acetat etalon (3.2.10), se imersează electrozii în soluţie şi se titrează potenţiometric cu soluţie etalon „soluţie carbat” (3.2.11), cu vârful biuretei imersat în soluţie.

 

Viteza de titrare nu ar trebui să depăşească 2 ml/min.

 

Punctul final este reprezentat de intersecţia tangentelor la două fragmente ale curbei de potenţial.

 

Ocazional, se observă că inflexiunea curbei de potenţial se aplatizează; acest lucru se poate elimina prin curăţirea cu grijă a electrodului de platină (prin şlefuire cu hârtie abrazivă).

 

3.3.5.           Determinări martor

 

Concomitent, pe toată durata procedurii, se realizează determinări martor cu 5 ml metanol şi 40 ml apă, conform instrucţiunilor de la 3.3.2. Titrarea martor ar trebui să fie sub 1 ml, în caz contrar puritatea reactivilor (3.2.3, 3.2.7, 3.2.8, 3.2.9, 3.2.10) este suspectă, în special conţinutul de metale grele din aceştia şi trebuie să fie înlocuiţi. Martorul trebuie să se ia în considerare la calcularea rezultatelor.

 

3.3.6.           Controlul factorului „soluţiei carbat”

 

Factorul pentru soluţia carbat se determină în ziua utilizării. Pentru aceasta, se titrează 10 ml soluţie de sulfat de cupru (3.2.12) cu „soluţiei carbat”, după adăugarea a 100 ml apă şi 10 ml de tampon acetat etalon (3.2.10). În cazul în care se utilizează o cantitate de a ml, factorul f este:

 

f = 10                           a

 

şi toate rezultatele titrării se înmulţesc cu acest factor.

 

3.4.                 Calcularea rezultatelor

 

Fiecare agent tensioactiv neionic are un factor propriu, în funcţie de compoziţia sa, în special privind lungimea catenei alchenoxidului. Concentraţia agentului tensioactiv neionic se exprimă în raport cu o substanţă etalon – nonilfenol cu zece unităţi de etilenoxid (NP 10) – pentru care factorul de conversie este 0,054.

 

Prin utilizarea factorului menţionat, cantitatea de agent tensioactiv prezent în probă se află exprimată în mg de echivalent NP 10, după cum urmează:

 

(b – c) xfx 0,054 = mg agent tensioactiv neionic sub formă de NP 10

 

unde:

 

b = volumul „soluţiei carbat” utilizat de probă (ml),

c = volumul „soluţiei carbat” utilizat de martor (ml),

f = factorul „soluţiei carbat”.

 

3.5.                 Exprimarea rezultatelor

 

Rezultatele se exprimă în mg/l sub formă de echivalent NP 10, cu o precizie de 0,1.

 

4.                       Tratamentul preliminar al surfactantilor anionici ce urmează să fie supuşi testelor

 

4.1.                 Observaţii preliminare

 

4.1.1.           Tratamentul probelor

 

Tratamentul surfactantilot anionici şi al detergenţilor preparaţi, înaintea determinării biodegradabilităţii primare în testul de confirmare este prezentat în tabelul următor:

 

Produse

Tratament

Agenţi tensioactivi anionici

Nici unul

Detergenţi preparaţi

Extracţie cu alcool, urmată de separarea surfactantilor anionici cu schimb de ioni

 

Scopul extracţiei cu alcool constă în eliminarea componentelor anorganice şi insolubile din produsul comercial, care în unele situaţii ar putea să perturbe testul de biodegradabilitate.

 

4.1.2.           Procedura schimbului de ioni

 

Izolarea şi separarea surfactantilor anionici din săpun, agenţi tensioactivi neionici şi cationici sunt necesare pentru teste de biodegradabilitate corecte.

 

Acest lucru se poate realiza printr-un procedeu cu schimb de ioni care utilizează o răşină schimbătoare de anioni macroporoasă şi eluenţi corespunzători pentru eluţie fracţionată. Astfel, săpunul şi surfactantii anionici şi neionici se pot izola printr-o singură procedură.

 

4.1.3.           Controlul analitic

 

După omogenizare, concentraţia surfactantilor anionici din detergenţii sintetici se determină conform metodei analitice MBAS. Conţinutul de săpun se determină printr-o metodă analitică corespunzătoare.

 

Această analiză a produselor este necesară pentru calcularea cantităţilor necesare pentru prepararea fracţiunilor destinate testului de biodegradabilitate.

 

Extracţia cantitativă nu este necesară; cu toate acestea, este necesară extracţia a cel puţin 80 % din agenţii tensioactivi anionici. De obicei, se obţine 90 % sau mai mult.

 

4.2.                 Principiu

 

Din proba omogenă (pulberi, paste şi lichide deshidratate) se obţine un extract cu etanol care conţine surfactanti, săpun şi alte componente solubile în alcool ale probei de detergent sintetic.

 

Extractul cu etanol se evaporă la sec, se dizolvă într-un amestec izopropanol/apă şi soluţia obţinută se trece printr-o combinaţie cu schimb de cationi puternic acidă/schimb de anioni macroporos, încălzită la 50ş. Temperatura menţionată este necesară pentru a preveni precipitarea eventualilor acizi graşi prezenţi în mediile acide.

 

Surfactantii neionici rămân în apa uzată.

 

Acizii graşi din săpun se separă prin extracţie cu etanol ce conţine CO2. Surfactantii anionici se obţin apoi, sub formă de săruri de amoniu, prin eluţie cu o soluţie de bicarbonat de amoniu în amestec apă/izopropanol. Sărurile de amoniu menţionate se utilizează în testul de degradare.

 

Surfactantii cationici, care ar putea să perturbe testul de biodegradabilitate şi procedura analitică, se elimină cu schimbătorul de cationi dispus deasupra schimbătorului de anioni.

 

4.3.                 Produse chimice şi echipament

 

4.3.1.           Apă deionizată

 

4.3.2.           Etanol, C2H5OH 95 % (v/v) (denaturant admis: metil etil cetonă sau metanol)

 

4.3.3.           Amestec izopropanol/apă (50/50 v/v):

 

–        50 părţi în volum izopropanol, CH3CHOHCH3 şi

–        50 părţi în volum apă (4.3.1)

 

4.3.4.           Soluţie de bioxid de carbon în etanol (aproximativ 0,1% CO2); cu ajutorul unui tub de alimentare prevăzut cu un disc sinterizat încorporat, se trece bioxid de carbon, CO2, prin etanol (4.3.2) timp de zece minute. Se utilizează numai soluţie proaspătă.

 

4.3.5.           Soluţie de bicarbonat de amoniu (60/40 v/v); 0,3 moli NH4HCO3 în 1 000 ml dintr-un amestec izopropanol/apă ce conţine 60 părţi în volum izopropanol şi 40 părţi în volum apă (4.3.1)

 

4.3.6.           Schimbător de cationi (KAT); puternic acid, rezistent la alcool (50-100 mesh)

 

4.3.7.           Schimbător de anioni (AAT), macroporos, Merck Lewatit MP 7080 (70-150 mesh) sau unul echivalent

 

4.3.8.           Acid clorhidric, HCl 10 % (gr/gr)

 

4.3.9.           Balon cu fundul rotund, de 2 000 ml, cu dop rodat şi cu condensator de reflux

 

4.3.10.       Filtru cu vid cu diametrul de 90 mm (cu posibilitate de încălzire) pentru hârtii de filtru

 

4.3.11.       Flacon de filtrare de 2 000 ml

 

4.3.12.       Coloană de schimb cu manta de încălzire şi robinet: diametrul tubului interior de 60 mm şi înălţimea de 450 mm (vezi figura 4)

 

4.3.13.       Baie de apă

 

4.3.14.       Etuvă de uscare cu vid

 

4.3.15.       Termostat

 

4.3.16.       Evaporator rotativ

 

4.4.                 Prepararea extractului şi separarea agenţilor tensioactivi anionici

 

4.4.1.           Prepararea extractului

 

Cantitatea de agenţi tensioactivi necesară pentru testul de biodegradare este de aproximativ 50 g MBAS.

 

În mod normal, cantitatea de produs ce urmează să fie extras nu este mai mare de 1 000 g, dar s-ar putea să fie necesar să se extragă cantităţi suplimentare de probă. Din motive practice, cantitatea de produs utilizată ar trebui, în majoritatea cazurilor, să fie limitată la 5 000 g în prepararea extractelor pentru testul de biodegradare.

 

Experienţa a arătat existenţa unor avantaje în utilizarea unei serii de extracţii limitate faţă de o singură extracţie cu o cantitate mare de produs. Cantităţile specificate pentru schimbători sunt proiectate pentru o capacitate de lucru de 600-700 mmoli de surfactant şi săpun.

 

4.4.2.           Izolarea componentelor solubile în alcool

 

Se adaugă 250 g de detergent sintetic ce urmează să fie analizat la 1 250 ml etanol, se încălzeşte amestecul până la temperatura de fierbere şi se supune la reflux timp de o oră sub agitare. Se trece soluţia alcoolică fierbinte printr-un filtru cu vid, cu pori mari, încălzit la 50şC şi se filtrează rapid. Se spală flaconul şi filtrul de vid cu aproximativ 200 ml etanol fierbinte. Se colectează filtratul şi spălările filtrului într-un flacon de filtrare.

 

Pentru produsele sub formă de pastă sau lichid ce urmează să fie analizate, asiguraţi-vă că proba nu conţine mai mult de 55 g surfactanti anionici şi 35 g săpun. Proba menţionată cântărită se supune evaporării până la sec. Se dizolvă reziduul în 2000 ml etanol şi se procedează ca în cazul anterior. Pentru pulberi cu densitate aparentă mică (< 300 g/l) se recomandă creşterea proporţiei de etanol până la un raport de 20:1. Se evaporă filtratul etanolic la sec, de preferinţă cu ajutorul unui evaporator rotativ. În cazul în care este necesară o cantitate mai mare de extract, se repetă operaţia. Se dizolvă reziduul în 5 000 ml amestec izopropanol/apă.

 

 

4.4.3.           Prepararea coloanelor schimbătoare de ioni

 

COLOANA SCHIMBĂTOARE DE CATIONI

 

Se introduc 600 ml de răşină schimbătoare de cationi (4.3.6) într-un pahar de 3 000 ml şi se acoperă prin adăugarea a 2 000 ml acid clorhidric (4.3.8). Se lasă să stea cel puţin două ore, agitând din când în când.

 

Se decantează acidul şi se transferă răşina în coloană (4.3.12) cu ajutorul apei deionizate. Coloana ar trebui să conţină un tampon din vată de sticlă.

 

Se spală coloana cu apă deionizată la un debit de 10-30 ml/min până la eliminarea clorurii din eluat.

 

Se înlocuieşte apa cu 2 000 ml amestec izopropanol/apă (4.3.3) la un debit de 10-30 ml/min. Acum coloana este pregătită pentru funcţionare.

 

COLOANA SCHIMBĂTOARE DE ANIONI

 

Se introduc 600 ml de răşină schimbătoare de anioni (4.3.7) într-un pahar de 3 000 ml şi se acoperă prin adăugarea a 2 000 ml de apă deionizată.

 

Se lasă cel puţin două ore pentru umflarea răşinii.

 

Se transferă răşina în coloană cu ajutorul apei deionizate. Coloana ar trebui să conţină un tampon din vată de sticlă.

 

Se spală coloana cu soluţie de bicarbonat de amoniu 0,3 M (4.3.5) până la eliminarea clorurii. Pentru aceasta sunt necesari aproximativ 5 000 ml soluţie. Se repetă spălarea cu 2 000 ml apă deionizată. Se înlocuieşte apa cu 2 000 ml amestec izopropanol/apă (4.3.3) la un debit de 10-30 ml/min. Acum coloana este în formă OH şi pregătită pentru funcţionare.

 

Procedura cu schimbători de ioni

 

4.4.4.           Se conectează coloanele schimbătoare, astfel încât coloana schimbătoare de cationi să fie plasată deasupra coloanei schimbătoare de anioni.

 

Se încălzesc coloanele schimbătoare la 50şC, utilizând un termostat.

 

Se încălzesc 5 000 ml de soluţie obţinută conform punctului (4.4.2) la 60şC şi se trece soluţia prin combinaţia de schimbători la un debit de 20 ml/min. Se spală coloanele cu 1 000 ml amestec fierbinte de izopropanol/apă (4.3.3).

 

Pentru a obţine surfactanti anionici (MBAS), se deconectează coloana KAT. Pentru eliminarea prin eluţie a acizilor graşi din săpun din coloana KAT, se utilizează 5 000 ml soluţie etanol/CO2 la 50ş C (4.3.4). Se aruncă eluatul.

 

Apoi se elimină prin eluţie MBAS din coloana AAT cu 5 000 ml soluţie de bicarbonat de amoniu (4.3.5). Se evaporă eluatul la sec folosind baie de aburi sau un evaporator rotativ.

 

Reziduul conţine MBAS (sub formă de sare de amoniu) şi eventuale produse anionice care nu sunt agenţi tensioactivi şi care nu influenţează negativ testul de biodegradare. Se adaugă apă deionizată la reziduu până se obţine un volum stabilit şi se determină conţinutul de MBAS dintr-un alicot. Soluţia se utilizează ca soluţie etalon de detergenţi sintetici anionici în testul de biodegradare. Soluţia ar trebui să se păstreze la o temperatură mai mică de 5şC.

 

Regenerarea răşinilor schimbătoare de ioni

 

4.4.5.           Schimbătorul de cationi se aruncă după utilizare.

 

Pentru regenerarea răşinii schimbătoare de anioni, se trece prin coloană o cantitate suplimentară de soluţie bicarbonat de amoniu (4.3.5) la un debit de aproximativ 10 ml/min până la eliminarea surfactantilor anionici din eluat (testul cu albastru de metilen).

 

Apoi se trec 2 000 ml de amestec izopropanol/apă (4.3.3) prin schimbătorul de anioni pentru spălare. Schimbătorul de anioni este pregătit pentru o nouă operaţie.

 

Tratamentul preliminar al surfactantilor neionici ce urmează să fie supuşi testelor

 

5. Note preliminare

 

5.1. Tratamentul probelor

 

5.1.1. Tratamentul agenţilor activi de suprafata neionici şi al detergenţilor preparaţi înaintea determinării biodegradabilităţii primare în testul de confirmare este prezentat în tabelul următor:

 

Produse

Tratament

Surfactanti neionici

Nici unul

Detergenţi preparaţi

Extracţie cu alcool, urmată de separarea surfactantilor neionici cu schimbător de ioni

 

Scopul extracţiei cu alcool constă în eliminarea ingredientelor anorganice şi insolubile din produsul comercial, care în unele situaţii ar putea să perturbe testul de biodegradabilitate.

 

Procedura cu schimbători de ioni

 

5.1.2. Izolarea şi separarea agenţilor activi de suprafata neionici din săpun, surfactanti anionici şi cationici sunt necesare pentru teste de biodegradabilitate corecte.

 

Acest lucru se realizează printr-un procedeu cu schimbători de ioni care utilizează o răşină schimbătoare de anioni macroporoasă şi eluenţi corespunzători pentru eluţie fracţionată. Astfel, săpunul şi surfactantii anionici şi neionici se pot izola printr-o singură operaţie.

 

Controlul analitic

 

5.1.3. După omogenizare, concentraţia surfactantii anionici şi neionici din detergenţi se determină conform metodelor analitice MBAS şi BiAS. Conţinutul de săpun se determină printr-o metodă analitică corespunzătoare.

 

Această analiză a produsului este necesară pentru calcularea cantităţilor necesare pentru prepararea fracţiunilor destinate testului de biodegradabilitate.

 

Extracţia cantitativă nu este necesară; cu toate acestea, este necesară extracţia a cel puţin 80 % din surfactantii neionici. De obicei, se obţine 90 % sau mai mult.

 

Principiu

 

5.2. Dintr-o probă omogenă (pulberi, paste şi lichide deshidratate) se obţine un extract cu etanol care conţine surfactanti, săpun şi alte  ingrediente solubile în alcool ale probei de detergent.

 

Extractul cu etanol se evaporă la sec, se dizolvă într-un amestec izopropanol/apă şi soluţia obţinută se trece printr-o combinaţie de schimbător de cationi puternic acid/schimbător de anioni macroporos, încălzită la 50ş. Temperatura menţionată este necesară pentru a preveni precipitarea eventualilor acizilor graşi prezenţi în mediile acide. Surfactantii neionici se obţin din apa uzată prin evaporare.

 

Surfactantii cationici care ar putea să perturbe testul de degradare şi metoda analitică se elimină cu schimbătorul de cationi dispus deasupra schimbătorului de anioni.

 

Produse chimice şi echipament

 

5.3 Apă deionizată

 

5.3.1.           Etanol, C2H5OH 95 % (v/v) (denaturant admis: metil etil cetonă sau metanol)

 

5.3.2.           Amestec izopropanol/apă (50/50 v/v):

 

–        50 părţi în volum izopropanol, CH3CHOH–CH3 şi

–        50 părţi în volum apă (5.3.1)

 

5.3.3.           Soluţie de bicarbonat de amoniu (60/40 v/v); 0,3 moli NH4HCO3 în 1 000 ml dintr-un amestec izopropanol/apă ce conţine 60 părţi în volum izopropanol şi 40 părţi în volum apă (5.3.1)

 

5.3.4.           Schimbător de cationi (KAT); puternic acid, rezistent la alcool (50-100 mesh)

 

5.3.5.           Schimbător de anioni (AAT), macroporos, Merck Lewatit MP 7080 (70-150 mesh) sau unul echivalent

 

5.3.6.           Acid clorhidric, HCl 10 % (gr/gr)

 

5.3.7.           Balon cu fundul rotund, de 2 000 ml, cu dop rodat şi cu condensator de reflux

 

5.3.8.           Filtru cu vid cu diametrul de 90 mm (cu posibilitate de încălzire) pentru hârtii de filtru

 

5.3.9.           Flacon de filtrare de 2 000 ml

 

5.3.10.       Coloană de schimb cu manta de încălzire şi robinet: diametrul tubului interior de 60 mm şi înălţimea de 450 mm (vezi figura 4)

 

5.3.11.       Baie de apă

 

5.3.12.       Etuvă de uscare cu vid

 

5.3.13.       Termostat

 

5.3.14.       Evaporator rotativ

 

5.3.15. Prepararea extractului şi separarea agenţilor activi neionici

 

5.4. Prepararea extractului

 

5.4.1. Cantitatea de surfactant necesară pentru testul de biodegradare este de aproximativ 25 g BiAS.

 

În prepararea extractelor pentru teste de biodegradare, cantitatea de produs utilizată ar trebui să fie limitată la maxim 2 000 g. Prin urmare, s-ar putea să fie necesar să se repete operaţia de două sau mai multe ori pentru a obţine o cantitate suficientă pentru testele de biodegradare.

Experienţa a arătat existenţa unor avantaje în utilizarea unei serii de extracţii limitate faţă de o singură extracţie cu o cantitate mare de produs.

 

Izolarea  ingredientelor solubile în alcool

 

5.4.2 Se adaugă 250 g de detergent sintetic ce urmează să fie analizat la 1 250 ml etanol, se încălzeşte amestecul până la temperatura de fierbere şi se supune la reflux timp de o oră cu agitare. Se trece soluţia alcoolică fierbinte printr-un filtru cu vid, cu pori mari, încălzit la 50şC şi se filtrează rapid. Se spală flaconul şi filtrul de vid cu aproximativ 200 ml etanol fierbinte. Se colectează filtratul şi spălările filtrului într-un flacon de filtrare.

 

Pentru produsele sub formă de pastă sau lichid ce urmează să fie analizate, asiguraţi-vă că proba nu conţine mai mult de 25 g agenţi tensioactivi anionici şi 35 g săpun. Proba menţionată cântărită se supune evaporării până la sec. Se dizolvă reziduul în 500 ml etanol şi se procedează ca în cazul anterior.

 

Pentru pulberi cu densitate aparentă mică (< 300 g/l) se recomandă creşterea proporţiei de etanol până la un raport de 20:1.

 

Se evaporă filtratul etanolic la sec, de preferinţă cu ajutorul unui evaporator rotativ. În cazul în care este necesară o cantitate mai mare de extract, se repetă operaţia. Se dizolvă reziduul în 5 000 ml amestec izopropanol/apă.

 

5.4.3.           Prepararea coloanelor schimbătoare de ioni

 

COLOANA SCHIMBĂTOARE DE CATIONI

 

Se introduc 600 ml de răşină schimbătoare de cationi (5.3.5) într-un pahar de 3 000 ml şi se acoperă prin adăugarea a 2 000 ml acid clorhidric (5.3.7). Se lasă să stea cel puţin două ore, agitând din când în când.

 

Se decantează acidul şi se transferă răşina în coloană (5.3.11) cu ajutorul apei deionizate. Coloana ar trebui să conţină un tampon din vată de sticlă. Se spală coloana cu apă deionizată la un debit de 10-30 ml/min până la eliminarea clorurii din eluat.

 

Se înlocuieşte apa cu 2 000 ml amestec izopropanol/apă (5.3.3) la un debit de 10-30 ml/min. Acum coloana este pregătită pentru funcţionare.

 

COLOANA SCHIMBĂTOARE DE ANIONI

 

Se introduc 600 ml de răşină schimbătoare de anioni (5.3.6) într-un pahar şi se acoperă prin adăugarea a 2 000 ml de apă deionizată. Se lasă cel puţin două ore pentru umflarea răşinii. Se transferă răşina în coloană cu ajutorul apei deionizate. Coloana ar trebui să conţină un tampon din vată de sticlă.

 

Se spală coloana cu soluţie de bicarbonat de amoniu 0,3 M (5.3.4) până la eliminarea clorurii. Pentru aceasta sunt necesari aproximativ 5 000 ml soluţie. Se repetă spălarea cu 2 000 ml apă deionizată.

 

Se înlocuieşte apa cu 2 000 ml amestec izopropanol/apă (5.3.3) la un debit de 10-30 ml/min. Acum coloana este în formă OH şi pregătită pentru funcţionare.

 

5.4.4.           Procedura cu schimbători de ioni

 

Se conectează coloanele schimbătoare, astfel încât coloana schimbătoare de cationi să fie plasată deasupra coloanei schimbătoare de anioni. Se încălzesc coloanele schimbătoare la 50şC, utilizând un termostat. Se încălzesc 5 000 ml de soluţie obţinută conform punctului (5.4.2) la 60şC şi se trece soluţia prin combinaţia de schimbători la un debit de 20 ml/min. Se spală coloanele cu 1 000 ml amestec fierbinte de izopropanol/apă (5.3.3).

 

Pentru a obţine surfactantii neionici, se colectează filtratul şi spălările filtrului şi se evaporă la sec, de preferinţă cu ajutorul unui evaporator rotativ. Reziduul obţinut conţine BiAS. Se adaugă apă deionizată la reziduu până se obţine un volum stabilit şi se determină conţinutul de BiAS dintr-un alicot. Soluţia se utilizează ca soluţie etalon de agenţi tensioactivi neionici în testul de biodegradare. Soluţia ar trebui să se păstreze la o temperatură mai mică de 5şC.

 

5.4.5.           Regenerarea răşinilor schimbătoare de ioni

 

Schimbătorul de cationi se aruncă după utilizare.

 

Pentru regenerarea răşinii schimbătoare de anioni, se trece prin coloană o cantitate de aproximativ 5 000 – 6 000 ml de soluţie bicarbonat de amoniu (5.3.4) la un debit de aproximativ 10 ml/min până la eliminarea surfactantilor anionici din eluat (testul cu albastru de metilen). Apoi se trec 2 000 ml de amestec izopropanol/apă (5.3.3) prin schimbătorul de anioni pentru spălare. Schimbătorul de anioni este pregătit pentru o nouă operaţie.

 

 

 

Figura 1

 

Instalaţie cu nămol activat: reprezentare schematică

 

 

 

 

A           Vas de stocare

B           Dozator

C           Vas de aerare (capacitate trei litri)

D           Decantor

E            Pompă cu aer comprimat

F            Colector

G           Aerator sinterizat

H           Debitmetru pentru aer

I              Aer

 

 

 

 

Figura 2

 

Instalaţie cu nămol activat: reprezentare detaliată

 

(dimensiunile în milimetri)

 

 

 

 

A       Nivelul lichidului

B       PVC rigid

C       Sticlă sau material plastic hidrofob (PVC rigid)

 

 

Figura 3

 

Calcularea biodegradabilităţii – testul de confirmare

 

 

 

 

A      Perioada iniţială

B       Perioada utilizată în calcul (douăzeci şi una de zile)

C      Agent tensioactiv uşor biodegradabil

D      Agent tensioactiv greu biodegradabil

E       Biodegradare (%)

F       Timpul (zile)

 

 

 

 

 

Figura 4

 

Coloană de schimb încălzită

 

(dimensiunile în milimetri)

 

 

 

 

 

Figura 5

 

Aparat de separare cu gaze

 

(dimensiunile în milimetri)

 

 

 

Conexiune sferică

 

Aer sau N2

 

Sticlă de spălare de 100 ml

 

Acetat de etil

 

Filtru din sticlă sinterizată G1

 

Acetat de etil

 

Proba analizată

 

Filtru din sticlă sinterizată G1

 

Constant

 

 

 


[1] JO C 95, 23.4.2003, p. 24.

[2] Avizul Parlamentului European din 10 aprilie 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial), Poziţia Comună a Consiliului din 4 noiembrie 2003 (JO C 305 E, 16.12.2003, p. 11) şi Poziţia Parlamentului European din 14 ianuarie 2004 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial). Decizia Consiliului din 11 martie 2004.

[3] JO L 347, 17.12.1973, p. 51. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 807/2003 (JO L 122, 16.5.2003, p. 36).

[4] JO L 347, 17.12.1973, p. 53. Directivă modificată ultima dată de Directiva 82/243/CEE (JO L 109, 22.4.1982, p. 11).

[5] JO L 109, 22.4.1982, p. 1.

[6] JO L 109, 22.4.1982, p. 18.

[7] JO L 80, 25.3.1986, p. 51.

[8] JO L 291, 10.10.1989, p. 55.

[9] JO L 215, 1.8.1998, p. 73.

[10] JO L 200, 30.7.1999, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului (JO L 284, 31.10.2003, p. 1).

[11] JO L 84, 5.4.1993, p. 1. Regulament modificat de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[12] Directivele 73/404/CEE şi 86/94/CEE.

[13] Directivele 73/405/CEE şi 82/243/CEE.

[14] Directiva 82/242/CEE.

[15] JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

[16] JO L 262, 27.9.1976, p. 201. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2004/21/CE a Comisiei (JO L 57, 25.2.2004, p. 4).

[17] JO L 196, 16.8.1967, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 807/2003.

[18] JO L 227, 8.9.1993, p. 9.

[19] JO L 161, 29.6.1994, p. 3.

[20] JO L 123, 24.4.1998, p. 1. Directivă modificată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.

[21] JO L 50, 20.2.2004, p. 44.

[22] JO L 50, 20.2.2004, p. 28.

[23] JO L 358, 18.12.1986, p. 1. Directivă modificată de Directiva 2003/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 230, 16.9.2003, p. 32).

[24]Cele cinci încercări menţionate au fost identificate ca cele mai potrivite pentru surfactanţi.

[25]Metodele cu COD pot să dea rezultate privind eliminarea şi nu biodegradarea finală. S-ar putea ca respirometria manometrică şi MITI să nu fie potrivite în unele cazuri, datorită concentraţiei mari a testului iniţial, care ar putea să aibă un efect de inhibare.

[26] Inventarul european al substanţelor (chimice) existente introduse pe piaţă.

[27] Lista europeană a substanţelor chimice notificate.

[28] JO L 154, 5.6.1992, p. 1.

[29] JO L 262, 27.9.1976, p. 169. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2003/83/CE a Comisiei (JO L 238, 25.9.2003, p. 23).

[30] JO L 66, 11.3.2003, p. 26.

[31] JO L 187, 20.7.1999, p. 52. Decizie modificată ultima dată de Decizia 2003/200/CE (JO L 76, 22.3.2003, p. 25).

[32] Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată.

[33] Nomenclatura internaţională pentru ingredientele cosmetice.